Friday, 26 August 2016

Teritorii noi la Gura Portitei

De unde începe un teritoriu nou? De oriunde! (Foto: O.M.)
A trecut mai bine de o lună de când ne-am întors de la Gura Portiței, destinația noastră aproape ritualică de vară și iată-mă scriind despre această experiență. La începutul vacanței, m-am întrebat dacă aveam să mai găsesc vreun subiect de povestit. În fond, a fost al treilea an consecutiv în care ne-am dus în acel loc: oare ce aș mai putea găsi de spus? Mai ales că, din nou, Harry Potter – e drept, acum volumul  al patrulea – ne-a acompaniat, pe plajă, la masă, la culcare.

Dar cele mai frumoase călătorii ale noastre sunt cele care ne permit să descoperim trasee, locuri și perspective diferite în noi înșine. Ultima noastră ședere la Gura Portiței a confirmat-o din nou, poate mai puternic ca alte dăți, având în vedere că acel loc nu se schimbă prea mult peste an. Aceeași plajă, o parte din aceiași oameni, noi ne luăm mereu aceeași cameră, de parcă ne întoarcem în casa noastră de vacanță, mâncarea are același gust, iar ritmurile și programul nostru rămân aceleași.


Chiar și cu căsuțele pe plajă poți avea un spațiu al tău (Foto: O.M.)

Plecăm adesea în vacanță cu întrebarea pusă de cei apropiați, sau de noi înșine: „Și ce faci acolo, ca să nu te plictisești?”. Pentru un răspuns cât mai satisfăcător, alegem multe activități pe care să le facem, menținând un ritm intens ca în timpul anului. Explorăm, căutăm, umplem un spațiu și un timp care altfel, ne-ar putea covârși cu prezența lor lipsită de conținut exterior.

Lipsiți de agende, mulți ne speriem de întâlnirea cu noi înșine, cu timpul și cu spațiul nostru interior, cu cine suntem și cine nu suntem, cu ce avem și ce nu avem. Îmbrăcăm frica în hainele cele mai diverse, fiindu-ne frică să o și recunoaștem, să-i spunem pe nume, să o acceptăm.

Culori fără filtru - farmecul plajei la Gura Portiței (Foto: O.M.)
Gura Portiței este, în sine, un loc mic, dar care pentru cei care iubesc călătoriile interioare și întâlnirile liniștite cu lumea lor ascunsă, este un teritoriu mare, sălbatic și, implicit, îmbietor. Plaja se vede de la un capăt la altul dintr-o singură privire, niciodată prea aglomerată, niciodată prea zgomotoasă. Tu rămâi vizibil și identificabil, protejat în intimitatea ta și fiind mai mult decât un grăunte înghesuit și chinuit, cum ai fi pe plajele stațiunilor comerciale de la Marea Neagră.

Gura Portiței și plaja ei neschimbată (Foto: O.M.)
Tu ești acolo, neaneantizat de mulțime. Pur și simplu ești. Și cum spațiul tău vital are cum să se așeze liniștit în jurul tău, poți începe călătoriile tale interioare. M-am gândit la multe și am parcurs multe drumuri în această vacanță, în timp ce stăteam la plajă. Dintre toate aceste călătorii trei m-au incitat cel mai mult. Nu știu care a fost cea mai marcantă, dar acum mă voi opri asupra uneia dintre ele.

Este cea care m-a făcut să văd extrem de puternic cum uneori, când suntem într-un spațiu cunoscut, găsim siguranța să facem un pas mai departe și să explorăm un teritoriu nou și poate chiar unul de care până atunci ne-a fost frică, câtă vreme nu ne îndesăm sub etichetări rapide, ci rămânem deschiși.

Băiatul meu m-a făcut să văd acest lucru, chiar în prima zi de plajă. M-a anunțat că se duce să se joace cu nisip, pe malul mării, iar eu mi-am luat ochii de la el, preț de două-trei minute, cât să citesc un articol. Când am ridicat privirea, am constatat că nu e niciunde.
Cu ochii pe copil, uneori e bine să ne uităm și dincolo de copil (Foto: O.M.)
Unde putea să dispară, doar se joacă și ore în șir în nisip? Am măturat plaja cu ochii de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, oprindu-mă cu atenție asupra copiilor: „Ce ciudat! Să fixez niște copii, care evident nu seamănă cu al meu, ca să fiu sigură că nu e el acolo!”

Apoi m-am ridicat în picioare. Mi-am zis că trebuie să-l caut. Nu avea unde să dispară așa, deodată... Dar nu-l vedeam. Am parcurs toată zona cu umbreluțe și șezlonguri, străduindu-mă să rămân calmă și prezentă la ce informații puteam culege, fără să las frica să mă cuprindă. Un nod în capul pieptului creștea deja, iar un gând ascuns mă certa că îndrăznisem să citesc pe plajă, în loc să stau cu ochii pe el.

Am scuturat din cap: „Nu! Copilul meu nu trebuie să crească timorat de frica mea! Trebuie să mă uit pe exact aceeași plajă, dar altfel!”
"Mama, ai mai văzut vreodată un crab în melc?" (Foto: O.M.)
Astfel, în loc să privesc locul acela arhicunoscut – aș putea face harta șezlongurilor de la Gura Portiței cu ochii închiși –, prin prisma fricii că nu-mi găsesc copilul, am schimbat perspectiva: m-am uitat prin ochii lui, mai ales că îl cunosc atât de bine, iar între noi este o comunicare dincolo de rațional. 

Și atunci am văzut marea. Era la 10 metri de mine, dar așa e mereu: frica filtrează informația, la fel ca și perspectiva din care privești lucrurile. M-am uitat pe lângă malul mării, cum știam eu că intra, dar tot nu l-am văzut.
Am găsit copilul privind locul fără el din perspectiva lui (Foto: O.M.)



„Unde o fi?” – m-am întrebat eu, din perspectiva mea exterioară, de mamă îngrijorată.

„Mai gândește-te! Și uită-te mai bine, totuși” – mi-am răspuns eu, din perspectiva de mamă care este pe aceeași dimensiune cu copilul. Ceva în mine, la nivel intuitiv, îmi spunea că băiatul meu e bine, doar că eu nu privesc unde trebuie.

Am baleiat atunci cu privirea apa, mai departe de țărm. Scurt și cu neîncredere, pentru că știam că refuza să meargă în apă departe, fără mine, sau fără vreun copil, cu care să se simtă confortabil. Relația sa cu apa are o istorie dificilă. Când avea opt luni și eram noi doi, singuri în casă, la baia de seara, de extenuare, eu am alunecat cu el în cadă. A urmat o sperietură îngrozitoare pentru amândoi. Eu am plâns în hohote pentru că am crezut că s-a lovit la ceafă și a pățit ceva, el a plâns cu sughițuri... nu de durere, ci pentru că a preluat, ca un burete, toată frica mea.

Frica ne prinde în pânza ei de păianjen la vârste fragede și ne ține acolo până ne eliberăm (Foto: O.M.)
Când în sfârșit am reușit să mă liniștesc și să raționez, i-am pipăit ceafa și am văzut că nu-l durea la atingere. Am dedus că poate de fapt nu s-a lovit, eu ținându-i capul cu mâna în timpul alunecării, ci doar m-am speriat eu.

După ce m-am liniștit eu, s-a liniștit și el. Doar că, începând de a doua zi, a refuzat – cu niște urlete sfâșietoare – sesiunile de înot pentru bebeluși la care îl duceam și care, până atunci, nu îi creaseră nicio problemă. 

L-am retras de la înot, luându-l efectiv din brațele instructorului și spunând că el va învăța să înoate mai încolo. A urmat un parcurs lung de aproape opt ani, plin de răbdare și de provocări, ca să îl ajut să învingă trauma și să descopere puterea sa în fața apei, prin intermediul înotului și al jocului. Stadiul la care eram când am început vacanța era că știa deja să înoate, dar nu foarte bine și nici nu prea avea chef să o facă. Prefera bălăceala la mal.
Frica este ca viespile: atacă și doare (Foto: O.M.)

În timp ce mă gândeam care sunt preferințele lui în materie de apă, mi-a căzut privirea asupra unui căpșor, zâmbitor, care sărea prin valuri. Nu trebuia să-i discern trăsăturile foarte bine ca să simt că era chiar el. „În valuri! Sare peste valuri! Cu apa până peste piept! Nu pot să cred!!!”

M-am apropiat de locul unde era. Simțeam cum mă invadaseră o mie de emoții: bucuria că l-am găsit, frica resimțită cât nu l-am găsit, bucuria că și-a învins teama de apă, îngrijorarea că încă nu știe cum e cu stabilopozii și era aproape de zona lor, nedumerirea în legătură cu ce să fac, surpriza, nevoia de a reseta regulile pe plajă, în condițiile în care voia de-acum să intre singur în apă, iar regula stabilită fusese încălcată. 

Toate emoțiile și gândurile mi se învârteau în minte și în capul pieptului ca într-o centrifugă, în timp ce avansam prin valuri spre el. Nu am intrat complet în apă, ci l-am strigat. Simțeam ușurare, dar și ecourile fricii.
Gustul libertății printre valuri (Foto: O.M.)

M-am văzut chemându-l și mi-a părut rău că am făcut-o: am zărit pe fața lui că am rupt vraja. Copilul acesta își învinsese de unul singur una din ultimele bariere ridicate de rana de la 8 luni, chemat de frumusețea mării și de propriul său sentiment de putință, iar eu – mama, sursa de autoritate și de reguli – veneam să sancționez acțiunea sa, într-un fel sau altul. 

Am revăzut atunci zeci, sute de secvențe pe care le-am trăit și eu, în copilăria mea, sau le-am văzut, ca adult, în cazul altor copii sau părinți: apostrofarea celui mic pentru faptul că a trecut de o limită, provocând astfel o emoție de frică părintelui. Și am decis instantaneu că eu nu voi face asta, chiar dacă simțeam cum teama pe care până atunci reușisem să o țin în frâu, mă cuprindea ca o furtună, eliberată de auto-control. Decizia a fost urmată de un sentiment puternic de bucurie: da, puteam să mă abțin și să mă controlez; frica mea nu avea să devină un acces de furie.


Explorând adâncurile mării, un copil se descoperă și pe el (Foto: O.M.)
Problema cu părinții capturați de frica pentru copiii lor este că, în loc să acționeze pentru a-și gestiona emoția, o toarnă direct în sufletul și mintea copiilor, prin modul în care se manifestă. 

Pe fond de frică, de anxietate, apar cele mai frecvente conflicte între părinți și copii, pedepse, cuvinte grele, lovituri, certuri, invalidări, crizele de nervi și accesele de furie care marchează uneori și pentru toată viața un copil. 

Adulții nu văd că, în loc să-și gestioneze propria frică, își umplu copiii de frică: frica lor, frica de părinți, frica de provocările pe care, de fapt, ar trebui să învețe să le confrunte.

Tu ești acolo, neanentizat de mulțime. Pur și simplu ești. (Foto: O.M.)
Am închis gura imediat după ce l-am chemat și m-am gândit. Mi-am spus că trebuie să mă regrupez, ca să fiu sigură că nu-mi iese vreo vorbă greșită. Tăcând am văzut cu ochii minții imagini pe două talere: pe de o parte era frica mea că i se putea întâmpla ceva, pe de altă parte era siguranța lui în fața faptului că trăise o experiență frumoasă, nouă, în care se simțea puternic, în care își verificase inclusiv capacitatea lui de a înota și se si distrase. Cea care ținea talerele eram doar eu, mama lui. Nimeni altcineva. Puterea era la mine.

Când s-a apropiat și am putut înțelege ce spunea, am realizat că se scuza că nu mă anunțase că intră în apă – aceasta fiind regula stabilită. L-am lăsat să termine, zâmbindu-i calm. Cred că e important că el știe și își asumă ce a făcut, iar eu să îl ascult.  Apoi i-am spus: 

„Apreciez enorm faptul că ai intrat în apă și ai înotat, că te-ai dus să dai piept cu valurile și am vrut să știi asta. Cred că pentru tine este foarte important asta.  Este adevărat că regula noastră rămâne: îmi spui când pleci în apă și aș fi preferat să o respecți. Eu m-am speriat căutându-te, dar pe de altă parte mă bucur enorm pentru ce ai reușit să faci. Așa că te mai rog doar să ai grijă și să nu te apropii de stabilopozi”. 

„Adică nu mă cerți? Nu ești supărată pe mine?” 

„Nu. Hai, mergi înapoi în apă și te distrează. Am încredere că poți avea grijă de tine și poți fi în siguranță în perimetrul acesta”. Și i-am definit perimetrul.


Umbra mea nu cade pe el. Așa are loc să găsească lumina (Foto: O.M.)
Inițial am intrat cu el în apă, ca să-i arăt până unde poate să avanseze. Dar acolo, după ce am sărit amândoi câteva valuri mi-a spus: 
„Mama, sincer, era mai interesant fără tine!”. 

Am izbucnit în râs. 

„De ce râzi? Nu te-ai supărat?” 

„Nu! E minunată sinceritatea ta. Atunci cred că e cel mai bine ca tu să continui să te joci ca și până acum, iar când vrei să mă găsești, eu sunt la locul nostru, pe plajă”.

I-am zâmbit liniștitor și am plecat. Eram bucuroasă, chiar dacă tocmai fusesem expediată de copilul meu și chiar dacă îmi plăcea și mie țopăiala printre valuri. Am simțit cum, în acea zi, pe acea plajă atât de cunoscută nouă, băiatul meu a făcut un mare pas în maturizarea lui. Acest pas însemna și depășirea unei răni, concomitent cu un nou nivel de autonomizare față de mine,  mama lui, în condiții de siguranță.

Absența reproșului și a pedepsei i-au validat experiența nouă și i-au dat încredere în el: așa că de-a lungul întregii vacanțe, atât cât a fost apă caldă – pentru că la un moment dat nu s-a mai putut face baie în mare din cauza temperaturilor insuportabil de joase -, a continuat să intre în apă singur și să se joace, să înoate. 
Mai mult, mi-a cerut să închiriez o hidrobicicletă și a început să sară, trecând astfel încă un prag: intra cu capul sub apă relaxat și fără ochelari, ieșea la suprafață, înota ca să ajungă iar la hidrobicicletă.

Linii și experiențe noi sunt posibile și pe o plajă arhicunoscută (Foto: O.M.)
A fost și un moment când m-am speriat din nou și am intervenit: se juca cu mai mulți copii și săreau toți din hidrobicicletă, aproape de țărm. La un moment dat, el a rămas în apă, iar copiii începuseră să pedaleze. Două fetițe îi strigau să vină înot, iar el spunea ceva. I-am strigat să nu se ducă, gândindu-mă că nu avea viteza și rezistența necesare ca să prindă din urmă hidrobicicleta. Dar când m-am apropiat, am realizat că el singur le spunea acelor fete că nu înoată spre ele, că nu are ce căuta cu hidrobicicleta departe de țărm.

Un bărbat care m-a văzut venind în grabă a vrut să-l prindă, crezând că e în pericol. El a strigat să îl lase în pace că știe să înoate. Eu am confirmat să-l lase, că nu e o problemă. Nu m-am mai apropiat nici eu de el ci, din nou, i-am dat lui spațiu să vină la mine, dacă vrea. 

Și a venit, povestindu-mi toată tărășenia. I-am spus că m-am speriat un pic, pentru că nu îl auzeam pe el ce le spunea fetelor și nu înțelegeam ce făcea, ci doar auzeam ce strigau ele, dar că apreciez enorm cât de corect a judecat: pentru cât înoată el, a rămas în perimetrul de siguranță, iar faptul că a evaluat singur acest lucru este fenomenal. 

A simțit că spuneam adevărul și s-a lipit încrezător de mine, când l-am luat în brațe. I-am explicat apoi și de ce a intervenit și bărbatul necunoscut, pentru că inițial se supărase: ”Ce credea? Că nu știu să înot?”.

Ce se poate face cu husa de la aparatul foto... (Foto: O.M.)
Într-un fel sau altul, această vacanță a fost sub semnul fricii și al eliberării de frică. Un teritoriu cunoscut poate ne plictisește, dar nu ne mai sperie. Un teritoriu necunoscut poate nu ne plictisește, dar ne sperie. Surpriza apare când, într-un teritoriu cunoscut, găsim o nouă dimensiune pe care să o explorăm, iar acesta vine de cele mai mult ori din noi și din felul în care relaționăm cu oamenii.   

Și discuțiile noastre generate de Harry Potter, în această vacanță, au atins adesea subiectul fricii și al descoperirii de sine, dincolo de frică. Harry simte frică, dar reușește să o și depășească, construindu-se ca om, iar odată cu el, oricine intră în povestea lui poate să trăiască astfel de emoții și de transformări.

Ne-am continuat așadar programul de vacanță, ca un ritual al explorării interioare, prin joc și povești, plecând mereu din teritoriul cunoscut al Gurii Portița. M-am uitat la el, lăsând mereu suficient spațiu între noi, cât să se simtă liber și în siguranță. 


"Mama, vino cu aparatul să pozezi peștii!" (Foto: O.M.)
La fel cum, atunci când a dorit, m-a găsit acolo, deschisă să facem ceea ce-și dorea: să citim, să mâncăm, să ne plimbăm, să ne ducem să vedem peștii, să pozăm crabii, să prindem crabi, să vedem meduzele, să construim un castel, să căutăm cochilii, pietre și crabi uscați pe plaja neamenajată. Doar la somn l-am tras eu, sau când cream un timp să lucrez pentru birou, iar el să citească.

Siguranța regăsirii noastre a însemnat pentru amândoi siguranța libertății unuia față de altul. Sentimentul chiar este reciproc. M-am uitat în această vacanță, cu multă bucurie și cu mândrie, cum distanța dintre noi crește, în timp ce apropierea devine tot mai puternică, printr-o formă pe care o ia legătura dintre noi peste timp, peste spațiu, peste locuri, peste emoții. El crește și are nevoie de spațiul lui, în care să se formeze, simțindu-se încrezător în forțele sale și împlinit.

Rolul meu, de mamă, este să-l învăț să-și construiască libertatea, fără să-l sufoc cu emoțiile mele, cu gândurile mele, cu viața mea.

Fiecare cu lectura lui - un nou teritoriu de explorat pe cont propriu (Foto: O.M)
Cred că mulți adulți nu realizează cum își transferă propriile probleme copiilor lor. Această greutate inconștientă este extrem de greu de dus de către copil. 

El nu știe că duce greutatea altuia. El nu știe că duce frica părinților, frustrarea lor, enervarea, visurile, aspirațiile, suferințele lor. Și câtă vreme nu știe aceste lucruri, nu se poate dezvolta. În ciuda anilor pe care îi trăiește și a maturizării biologice, în sinea lui, rămâne un copil sufocat de greutățile de la părinți.

El se identifică cu ceea ce îi transmit părinții, inclusiv cu cuvintele de ocară, cu reproșurile. Se identifică și cu rușinea și cu trăirile de umilință, de inadecvare, de culpabilizare pe care pedeapsa i le provoacă.
Singurătatea ne permite uneori să vedem cât din spațiul nostru este ocupat de noi cu adevărat (Foto: O.M.)
Câtă vreme duce greutatea preluată de la părinți, un om nu-și trăiește propria viață, ci pe a altuia. Un altul atât de apropiat de el, încât nu întotdeauna realizează că e acolo, infiltrat în venele lui, în trăirile lui, în deciziile lui, în reprezentările lui, în comportamentele lui și chiar în alegerile lui de viață. Și totuși un altul atât de diferit de el, încât îi fură propria expresie de sine, ducând astfel la marile prăbușiri și eșecuri din viața sa.

Cădem în gol atunci când nu știm cine suntem și nu ne exprimăm pe noi înșine. În noi, doar noi suntem esența, nu ce transferăm de la ceilalți, oricât de apropiați ar fi. Dacă nu suntem conectați la esență, ne prăbușim în gol, indiferent câte asigurări ne-am construi, în timp, pentru a ne prinde de ceea ce preluăm de la ceilalți.


Dacă la 8 luni am căzut cu el în cadă și timp de opt ani am învățat să învingem frica de apă și să înotăm, am simțit acum, pe plaja arhicunoscută de la Gura Portiței, cum am reușit să transformăm împreună o experiență traumatică dintr-o închisoare, în sursă de libertate și de reziliență. 

Iar acest lucru ne face pe amândoi să ne simțim fericiți și puternici, chiar în fața trecerii timpului și a transformărilor pe care aceasta le aduce în viețile noastre. 
Noi doi și lumile noastre în formare (Foto: O. M.)


PS: Am scris despre complicitățile de la Gura Portiței, în 2014, aici, și despre frumusețea lucrurilor mici pe care am experimentat-o în acest loc, în 2015, aici.

Tuesday, 16 August 2016

Merci, Madame!


O amintire de la unul din turnee. Cred că eram pe aeroport, în salonul oficial. Încă nu mă tunsesem "garcon" :)
(Foto: Dan Marinescu)

Am cunoscut-o pe Regina Ana în vara anului 1996. Aveam 20 de ani, lucram în presă, la ziarul ZIUA, de câteva luni, când conducerea redacției a aflat că Regina Ana primise aprobarea să facă un turneu în România. Urma să vină singură, fără Regele Mihai, aceasta fiind una din condițiile puse de autorități pentru a-i permite accesul.

Probabil a fost o întâmplare că au ales să mă trimită pe mine să o însoțesc, ca reporter acreditat, în acea călătorie.  Cei cu state vechi de pe politic erau alocați pe diverse subiecte, în timp ce eu, junioara secției de politică internă, mă duceam în tot soiul de locuri care rămâneau neacoperite.

Cred și acum, după 20 de ani, că a fost una din cele mai frumoase șanse din viața mea profesională. 

De la prima noastră întâlnire, am fost fascinată de personalitatea ei. Dacă cineva își imaginează că eram o puștoaică cu mintea ticsită de basme copilărești, cu regi și regine, se înșală. Eram doar puștoaică...

Pe de o parte, nu am crescut cu astfel de reverii, iar pe de altă parte, omul pe care l-am descoperit era atât de echilibrat, modest, puternic, autentic, onest, încât nu avea nicio legătură cu vreo reverie de poveste. Dar, de asemenea, nu se asemăna cu vreun alt om întâlnit de mine până atunci, cu precădere în viața mea profesională.

Am însoțit-o pe Regina Ana în toate turneele pe care le-a făcut în România în cursul anului 1996 și 1997. Am mers și când a primit Regele Mihai aprobarea să-și viziteze țara, după ce conducerea politică a văzut că nu se produce nicio mișcare de protest și nicio revoluție monarhistă, iar opoziția iliesciană și-a îmbrăcat colții în catifea.

Mergeam împreună cu alți doi jurnaliști în ultima mașină din convoi, adesea un microbuz alb, iar într-un turneu, am fost doar eu din partea presei naționale. Trebuia să sprintez la fiecare oprire prin sate și orașe, să trec rapid de mașinile din suită, de lanțurile de oameni, de bodygarzii angajați de niște oficiali sau prea-puternici locali exagerat de zeloși și de infatuați, ca să pot să fiu mereu în față, să văd fiecare gest, fiecare interacțiune, fiecare reacție a oamenilor și a ei, a Reginei Ana, iar mai târziu a lor – a Regelui Mihai și a Reginei Ana.

Am urmărit-o pe Regină cum dădea mâna cu oamenii – oameni simpli, de la țară, în majoritatea lor; cum îi asculta, cum vorbea cu ei, cum îi liniștea – avea un gest cu mâna și ferm și protector, și strângea un pic din ochi. Târziu am realizat că ceea ce transmitea era compasiune. Pe atunci nici nu știam ce este aceea. Am văzut-o impresionată până la lacrimi de unii oameni, de unele povești, la fel cum i-am văzut pe amândoi – Regele și Regina – lăcrimând cu durere la Memorialul de la Sighet, în timp ce ascultau relatările despre cei morți în acel iad.

Am văzut atenția și prezența din conversații și spiritul de observație. Am râs la glumele ei, neașteptate pentru mulți dintre cei care abia atunci o cunoșteau – mai ales pentru cei  care asociau „majestatea” cu „morga”. Erau glume cu grație: niciodată, dar absolut niciodată nu au lăsat vreo urmă dureroasă în sufletul cuiva. La început și eu am fost surprinsă de simțul umorului pe care îl avea și mai ales de franchețea cu care și-l afirma, dar apoi m-am obișnuit: așa era Regina Ana.

Am văzut respectul pe care îl arăta semenilor ei și m-am mirat: era prima oară în viața mea când conștientizam o astfel de atitudine a unui om față de semenii săi. La fel cum am remarcat și m-a impresionat cum se oglindea imaginea ei autentică în ochii oamenilor cu care se întâlnea. Se vedea această oglindire în căldura și surprinderea cu care o primeau oamenii.


Mic-dejun cu Regina Ana

La nivelul suitei, se respecta un anumit protocol, pe care l-am învățat și eu în timp – deși nici până azi nu știu cât de bine. Nu făceam parte efectiv din suită, dar Regina se interesa de cum eram și mă întreba uneori și pe mine. Răspundeam că sunt bine și confirma că „e bine atunci”. 

Într-o seară, am făcut câțiva pași împreună, ca să ne dezmorțim. Eram singurul om din presă care o însoțea. Eram la una din mânăstirile care o găzduiseră în timpul acelor turnee. Am dormit separat de suită, ca de obicei, în alt corp de clădire, într-o sală mare, cu un tavan uriaș, pe care se reflectau niște lumini ciudate. Părea un dormitor comun, dar eu eram singura cazată acolo. Deși o asigurasem că sunt bine, probabil că a știut că eram singura ziaristă și a zis: „Nu se poate să iei masa singură mâine dimineață! Vino să iei micul-dejun cu noi!”.

Nici nu am știut ce să fac la început. Mă tot frământam cum să mă comport și cum să gestionez situația: doar nu era să dau buzna peste Regină, sau să mă apuc să caut unde ia micul-dejun, prin mânăstire...  Tare mi-ar fi prins bine un sfat din partea celor din suită care mă mai salvau când eram în dificultate... Dar nu am reușit să vorbesc cu nimeni.

Dimineața, la prima oră, o măicuță a venit să mă conducă în salon. Am plecat în fugă, nu am apucat nici să-mi pun ceva mai gros pe mine, înainte să ies din camera mea, și mi s-a făcut frig. Am ajuns în salon înainte să-mi dau seama că acela era locul pentru micul-dejun și am intrat în timp ce îmi trăgeam pulovărul peste bluza cu mânecă scurtă.

A fost un moment ca-n filme: când am scos capul din pulovăr, am zărit-o pe Regina Ana zâmbindu-mi. Am salutat și mi-a răspuns. Zâmbea și vorbea atât de natural și de uman, încât chiar dacă am gândit că am greșit și mi-am și cerut scuze, m-am simțit acceptată pe de-a întregul, fără nicio urmă de judecată. Eram oaspetele ei. Dar când mi-a făcut semn și m-a invitat să iau loc, m-am așezat mai spre capătul mesei, chiar dacă nu știam cine mai trebuie să vină. Simțeam eu că nu e locul meu chiar în mijloc, în fața ei... Dar ea s-a întors și a stat de vorbă cu mine: conversație ușoară, pe un ton relaxat, care arăta însă respect.

Câteva minute mai târziu, în salon a intrat și cel care avea să se însoare, câteva luni mai târziu, cu Principesa Margareta. Auzisem eu că sosise între timp la mânăstire, dar nu eram sigură. Brusc am încetat să mai fiu „oaspetele Oana” la micul dejun al Reginei  și am redevenit jurnalista care urmărește atent fiecare detaliu, deși nu am relatat vreodată în corespondențele mele despre acel moment.

Teatralitatea salutului  – o pocnitură din călcâie cu un sonor prea percutant și un cap plecat prea adânc, prea brusc și prea calculat – m-a făcut să mă gândesc atunci că asist la o scenă în care un actor învață rolul de prinț, exersând în fața unei Regine autentice. Distanța dintre cei doi mi s-a părut enormă - ca de la sintetic la natural. Din păcate, sinteticul a preluat controlul, la puțin timp după aceea, asupra Casei Regale a României și i-a redesenat conturul într-un mod artificial, fără legătură - în opinia mea - cu caracterul Regelui Mihai și al Reginei Ana.

Bucovina mea este regală


Când Regina Ana a murit, eu eram în Bucovina, izolată într-un sat de munte, într-o familie extraordinar de frumoasă sufletește. „Cum se întoarce viața!”, m-am gândit. Am vizitat prima dată Bucovina, ca adult, când am fost în acele turnee regale. De altfel, o parte din marea șansă pe care ele mi-au oferit-o a fost să-mi văd țara și să-i cunosc oamenii într-un mod care nu ar fi fost posibil în alte condiții. Când conduceam spre acel sat, cu câteva zile înainte, revedeam cu ochii minții peisaje care mi se întipăriseră în memorie în timpul acelor călătorii. 

Într-un fel, mi-am descoperit și eu o parte din țară împreună cu Regina Ana. Ea plecase la drum cu poveștile pe care i le spunea în fiecare zi Regele Mihai despre țara și despre poporul la care ținea atât de mult. Eu îmi descoperisem țara și poporul în bună măsură prin ochii ei și prin interacțiunile ei cu oamenii.

Însă cea mai mare șansă a fost să cunosc un astfel de OM. Regina Ana a fost genul acela de om care te marchează pentru toată viața. Vrei să fii ca el, fără să-ți spună vreodată „Fă așa, ca mine!”. Într-un fel, interacțiunea de la micul dejun despre care am povestit mi s-a părut genul de intersectare existențială: în fața mea erau două tipuri umane, iar eu eram un spectator și regizor. La scena aceea, asistam doar ca spectator. Dar în viața mea, regizorul sunt eu însămi și eu puteam alege ce fel de personaj vreau să fiu, precum și ce fel de personaje vreau pe scena propriei mele existențe.

Fără nici cea mai mică îndoială, Regina Ana a fost alegerea mea: și ca model de urmat pentru mine însămi, dar și ca model de oameni pe care mi-i doresc în viața mea. Iar când vorbesc de „model” mă refer la structura interioară, la caracter, la suflet, la echilibru – adică exact opusul unui protocol gol de conținut, care nu o reprezenta.

Când am citit și auzit comentariile pline de venin care au umplut spațiul public românesc după moartea ei, m-a durut și m-a revoltat. Multe din prostiile spuse sunt declinări agresive din propaganda comunistă și post-comunistă. Acea întrecere socialistă în distrugerea memoriei unui OM EXTRAORDINAR, care nu a făcut niciodată NICIUN RĂU României, mi s-a părut simptomatică pentru nivelul de degradare morală din societatea noastră și pentru distanța dintre români, pe de o parte, și Regina Ana și Regele Mihai, pe de altă parte. Și cred că sunt mulți care au intrat în acest joc fără să conștientizeze ce spun și ce fac, prin mimetism.

Inspirație vs. Detractare


Ironia face ca Regina Ana să fie exact opusul a ce afirmă detractorii săi post-mortem. Nu-i plăcea protocolul și nici nu-i plăcea să i se spună „Majestate”. Prefera „Madame”. La fel cum spunea că o adevărată doamnă se cunoaște după modestie. Și ca în viață oamenii trebuie să muncească, pentru a fi liberi și fericiți, pentru că, muncind, fac ceva.  Ea însăși a muncit și așa și-a câștigat traiul, la fel ca și Regele Mihai.  S-a considerat un om fericit, pentru că și-a găsit omul pe care să-l iubească toată viața și care a iubit-o toată viața – Regele Mihai. 

Preiau aici interviul luat de Eugenia Vodă, pentru TVR, în care o regăsesc întru totul așa cum am cunoscut-o eu. Rămâne o sursă de inspirație, așa cum vorbește despre valori precum franchețea, fericirea, libertatea, datoria, care ei i-au ghidat viața, pentru că dincolo de vorbe este coerența unei existențe aliniate la acestea.



De altfel, dacă este să privim în oglindă societatea românească și Regina Ana, mai vedem o ironie. În comunism și post-comunismul de tranziție, fibra morală a poporului a fost jucată în picioare în așa hal, încât pentru mulți munca nu mai este o valoare, sensul cuvintelor „datorie”, „onestitate”, „respect” nu este cunoscut, „fericirea” este asociată cu îmbogățirea rapidă, iar libertatea cu abuzul, iubirea și respectul sunt înlocuite cu disprețul și cu ura,  și nici măcar moartea nu mai inspiră decență, ci este un prilej de batjocură și de umilire. 

În schimb, în aceeași perioadă, în ciuda sărăciei, a exilului și  a dificultăților, Regele Mihai și Regina Ana și-au păstrat caracterul și sufletul intacte; au muncit pentru viața lor; au visat, au plâns și au rămas alături de România și de români, făcând ceea ce au putut, din exil, pentru ei; au simțit ce înseamnă să fii fericit doar pentru că iubești viața așa cum e ea și nu abdici de la valorile tale morale și de la datoria ta față de ceilalți.

Și acum ce urmează?


Pe 13 august, când la televizor se consumau ultimele cartușe pe subiectul morții Reginei Ana, eu mergeam printr-o pădure, cu fiul meu. M-am gândit la ea, cu respect și cu afecțiune, dar am refuzat să văd imagini de la înmormântare. Doar am citit câteva relatări și postări.

Cred însă că am făcut cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru memoria ei și pentru ceea ce reprezintă Regina Ana pentru noi, ca societate: i-am povestit băiatului meu despre cum era și despre cum te îmbogățești când ai în viața ta oameni buni și frumoși, care te inspiră să mergi pe calea cea bună; despre diferența dintre setea de putere, care se vede adesea în aroganța și morga unora, și puterea unui caracter, care emană lumină și tărie sufletească, prin gesturi și cuvinte simple; despre cum alegem ce fel de oameni suntem; despre cât de important este să rezistăm presiunii de a urî care vine din societate și să căutăm sensul și lumina din oameni. Iar el mi-a cerut să-i iau o carte despre Regina Ana și să-i citesc, pentru că „îmi place mult de ea”.


Merci, Madame, pentru că mi-ați lăsat o poveste cu o Regină bună, cu care să modelez frumos caracterul copilului meu și de la care să mă întăresc și eu!

O imagine din Bucovina plină de liniște și frumusețe, așa cum merită să fie și memoria Reginei Ana (Foto: O.M.)



Wednesday, 22 June 2016

De vorba cu Esther Perel: sex, putere, libertate (III)


Esther Perel: Iluminarea este cea care ne permite să găsim linia de mijloc în exprimarea sexualității și să ne educăm copiii (Foto: Cosmin Tuduran)
Public astăzi a doua parte - și ultima - a interviului luat psihoterapeutei Esther Perel. Prima parte poate fi citită aici, iar contextul acestei conversații - aici

Discutăm mai jos despre pornografie, cultura hook-up și opusul lor - iluminarea: modul în care putem să construim o sexualitate sănătoasă și deplină, atât pentru adulți, cât și pentru copii, pornind de la valorizarea relațiilor și a partenerilor. 

Ca o concluzie personală, mi se pare fascinant cum Esther Perel umanizează discursul despre sex, pentru oameni, într-o societate care instrumentalizează oamenii prin discursul despre sex, pentru bani, putere, control, comoditate.


Oana Marinescu: Vorbiți despre rușinea cultivată de un anumit tip de educație sexuală, care apoi afectează viața de cuplu. Avem de asemenea ignoranța, o lipsă de educație care să permită oamenilor să facă alegeri conștiente și să se împlinească. Pe de altă parte, însă oameni care sunt crescuți astfel, inclusiv adolescenți și tineri, sunt expuși unei presiuni sociale care valorizează sexul fără discernământ și am în vedere de exemplu campaniile de marketing și de publicitate care promovează produse și servicii folosind asocierea cu sexul. Ce facem cu acest conflict?

Esther Perel: Cred ca e o problemă reală. De exemplu, sunt unele femei care au devenit adevărate experte și care trăiesc în promiscuitate. Este cultura „hook-up”, în care fetele se poartă de parcă prestează servicii băieților. Nu este vorba despre bărbați care să facă femeile să se simtă bine. Eu cred că aceste femei s-au uitat la filme porno și pur și simplu se prefac. Au în general 17-18 ani. Generația mea a eliminat falsul orgasm, pentru ca acum să apară o nouă generație de fete care se prefac...

OM: Ce aduce tinerilor cultura hook-up?

EP: Helen Fisher va susține o conferință TED pe acest subiect, pe care eu o voi discuta. O parte din ce spune ea este că hook-up culture este noua poveste de precauție. În loc să fie sex fără legătură emoțională și necugetat, este povestea precaută a unor oameni care vor să aibă multe experiențe până asumă un angajament în final. Este un mod de reformulare interesant, pentru că tinerii sunt atât de conștienți de ce înseamnă să ai o relație serioasă, încât au creat un fel de moratorium, o perioadă de încercare și eroare. Și asta este ceea ce ea numește hook-up culture

Pentru mine ceva lipsește. Întotdeauna am considerat că sexul este o intrigă. Cultura hook-up nu are intrigă. Sau ai putea să spui că fast-food este fast-food. Intriga fast-food-ului este distrugerea agriculturii, a mâncării sănătoase, a gusturilor. În felul acesta, da, are o intrigă. Dar nu este o intrigă care dezvoltă. 

Eu cred că partea frumoasă este să creezi o intrigă, o poveste, să explorezi, chiar și când este sex recreațional pentru o noapte. O noapte cu o poveste este mai bine decât când ești beat și nu-ți amintești nimic. Asta se întâmplă acum în colegiile din SUA. Este un fals confort, pentru că dacă ești cu adevărat confortabil cu ceva, vrei să îți amintești acel lucru a doua zi. Dacă ai nevoie să fii complet torpilat, ca să faci ceva,  atunci te simți oricum, dar nu confortabil.

O discuție despre pornografie, la care lipsa de educație sexuală îi expune fără discernământ și pe copiii noștri (Foto: Cosmin Tuduran)
OM: Ați vorbit și în timpul conferinței, dar și în acest interviu despre pornografie. Haideți să revedem un pic ce aduce pornografia în viața tinerilor și în viața de cuplu.

EP: Nu sunt nici pro și nici contra. Cred că pornografia este o fantezie. Și am în vedere că 97% dintre bărbați privesc filme porno, în timp ce 45 de milioane de femei au citit „50 shades of Grey”. Și nu văd nicio diferență! Doar ne place să spunem că bărbații consumă pornografie. Dar realitatea este că și unii și alții au făcut-o pentru același motiv: se numește excitare. Femeile se aprind de la intrigă, așadar cartea a fost bună pentru ele, în timp ce bărbații sunt mai vizuali și se excită când se uită la film. 

De fapt oamenii caută metode ca să se excite și acestea nu vin din viața de zi cu zi. Ingredientele imaginației erotice au legătură cu puterea, supunerea, predarea, surpriza și toate aceste lucruri au de-a face cu dorința. În acest sens, nu sunt mari diferențe între bărbați și femei. Au roluri diferite în același scenariu. Ce este de fapt cartea „50 shades of Grey”? Este o altă variantă a Cenușăresei! El o vrea pe ea, iar ea este cea care îl îmblânzește, ea este atât de specială. Este așa o sursă de validare a narcisismului feminin! 

Pe de altă parte chiar dacă este bun pentru fantezie, este un instrument de educație sexuală extrem de slab. Și cu cât există mai multă pornografie în societate, cu atât oamenii fac mai puțin sex. Nu mai trăiesc experiența! Pot să ejaculeze, dar nu mai au parte de experiență!

Esther Perel: "Pornografia este un instrument de educare extrem de slab" (Foto: Cosmin Tuduran)

OM: Ce nu au cum să învețe din pornografie?

EP: Dorința! Pornografia este despre gratificare fără să faci nimic, încă dinainte să știi că dorești ceva! Te văduvește de imaginație! Este ceva cu societățile represive: au o literatură erotică bogată dintr-un motiv... Pentru că transgresiunea este esența ficțiunii erotice. 

Pornografia este prefabricată. Femeia nu există, este doar o secvență în imaginația bărbatului, într-un mod în care nu ar putea tolera în realitate. Pornografia este complet orientată spre bărbat. Este masturbare, iar masturbarea nu este menită să fie sex relațional. 

Este o versiune a Playboy, dar cu diferența că atunci când a apărut revista, educația sexuală era zero, în timp ce acum educația sexuală este tot zero, dar pornografia este omniprezentă și masivă. Unii oameni cred că așa se face. Cu Playboy, nu au crezut că așa se face. Se uitau la fotografii și își imaginau că fac niște lucruri cu acele femei. Nu se uitau la bărbați care făceau niște lucruri femeilor, iar acestea le răspundeau. 

Sistemul de recompensare este activat la un nivel la care totul merge tot mai repede. În prezent, fiecare imagine este tot mai rapidă.

Esther Perel: Relația este ceea ce face diferența (Foto: Cosmin Tuduran)

OM: Care este linia de mijloc, mai ales când vrei să dai educație copiilor tăi?

EP: Iluminarea!

OM: Cum ajungem la iluminare?

EP: Prin tot ce am încercat să le spun astăzi oamenilor la conferință! 

Sexul este parte dintr-un sistem de relații. Nu există separat de sistemul de relații, fie că este un sistem al plăcerii, descoperirii. Este integrat. Vine cu norme, cu reguli, cu o cultură, cu drepturi, este parte a unui sistem. 

Dacă vrei să prestezi servicii sexuale, prin voința ta, e una. Dar linia de mijloc este cea care înțelegem plăcerea și conectarea ca drepturi fundamentale ale omului. Dreptul de a spune „nu”, de a pune limite, de a invita, în loc de a forța, aceasta este linia de mijloc.  

Este o combinație între drepturi și plăcere. Mai întâi ai nevoie de drepturi, iar apoi ai nevoie de frumusețe. Este protecția și aventura.


Esther Perel: Pentru o sexualitate deplină, omul are nevoie de protecție și de aventură (Foto: Cosmin Tuduran)

OM: La ce vârstă e bine să începem să facem educație sexuală copiilor?

EP: De la 3-4 ani, când îi vedem că încep să se atingă. Este o chestiune organică, sunt semne ale etapelor de dezvoltare.

OM: Este ca o conversație, o conversație naturală cu ei...

EP: Da!

OM: De fiecare dată când întreabă...

EP: Nu, nu când întreabă! Ci le spunem noi: „Uite, vezi oamenii aceștia care se sărută? Se iubesc mult!”.

OM: Ca și cum le-am explica lumea, în timp ce le prezentăm iubirea...

EP: Da. Câteodată le spunem copiilor noștri: „Îl vezi pe omul acesta? Este cineva care are foarte mulți bani, pentru că are un Maserati”. Așa că de ce să nu le spunem: „Îi vezi pe cei doi care se sărută? O fac pentru că se iubesc foarte mult!”? Nu trebuie să așteptăm să ne pună întrebări. Noi îi învățăm pe ei ce să întrebe. Iar copiii știu exact ce întrebări să nu pună, despre ce să nu vorbească, pentru că așa îi formăm noi.  

Esther Perel: Copiilor trebuie să le explicăm noi iubirea, arătându-le oameni care se iubesc (Foto: Cosmin Tuduran)

OM: Ați încheiat conferința cu un mesaj foarte frumos: „Cel mai bun cadou pe care îl putem face copiilor noștri este o relație frumoasă”. Puteți să ne explicați sensul, ca o concluzie la discuția noastră?

EP: În ziua de astăzi, singurul lucru, cu excepția religiei, care mai poate ține familia unită este calitatea relației. 

Nimic altceva! 

Dacă femeia are o oarecare independență financiară, dacă legea permite divorțul și îi permite femeii să ia copiii, dacă Biserica nu te excomunică pentru ruperea căsniciei, atunci singurul lucru care poate ține o familie unită este o satisfacție relativă a cuplului. 

Relația pură – asta este! 

Deci, dacă vă pasă de copiii voștri, dacă țineți la familia voastră, trebuie să aveți grijă de relația voastră de cuplu! Este logic. Dacă totul este orientat spre copiii voștri, familia va muri!

Esther Perel: "Cel mai bun dar pe care îl putem face copiilor noștri este o relație frumoasă". (Foto: Cosmin Tuduran)