Sunday, 15 April 2018

Matusa Eva


 


 de Oana Marinescu



-       La ce te gândeşti?
-       Nu mă gândesc. Constat.
-       Ce?
-       Că mirosul unui bărbat a rămas agăţat de mine.
 Isabela se aplecă spre mine şi mă adulmecă pe după ureche.-       Mmm... Eu nu simt nimic. Vino mai aproape... Nu simt decât parfumul tău. E cel pe care-l ştiu.
-       Da. Nu mi-am schimbat parfumul, dar nu reuşesc să scap de parfumul altcuiva.
-       Al cui?
-       Al unui tip.
-       Da, mă gândeam că nu ar putea fi un măgar totuşi. Deşi adesea tu foloseşti „măgar” când e vorba de un tip. Cine e ne-măgarul ăsta deci?
 Zâmbea şăgalnic. Ştiam ce mă aşteapta. -       N-aud nimic!!! Mai zi o dată! Şi nu întoarce capul!
-       N-am zis nimic. Off... E un tip. Un fost coleg de liceu. Mă rog, am fost colegi doar un an, în clasa a 12-a. De-atunci nu ne-am mai văzut.
-       Şi te-ai îndrăgostit?
-       Nu! Cum aş putea?
-       Aşa, pur şi simplu. Oricine se poate îndrăgosti. Îl vezi pe tip, constaţi că n-are urechile ca măgarii şi nici nu dă din copite şi îţi pică cu tronc. Nu-i greu. Nici chiar pentru tine nu ar fi.
 Am închis ochii. Am revăzut privirea aceea intensă care mă fixa. L-am privit zăpăcită câteva secunde. Mi-era cunoscut, dar nu ştiam de unde. Dar nu asta era... Ci nodul acela în stomac. Ca o lovitură în plex pe dinăuntru. O înfiorare şi respiraţia mai accelerată. Nu ştiam ce fusese asta. Dar de-atunci fusesem ca hipnotizată. Iar senzaţia din plex revenea mereu şi mereu în mine de fiecare dată când îmi aduceam aminte de primul schimb de priviri. -       Deci... e un amor din liceu?
-       Nu. N-a fost nimic între noi în liceu.
-       Şi atunci când a început amorul?
-       Dar nu a început...
-       Nu, desigur... Doar de-astea te bântuie mirosul lui. Bine, hai povesteşte. La cum te ştiu va trebui să-ţi spun eu dacă te-ai îndrăgostit sau nu.
  

***
 Mirosul acela... o urmă ca de briză marină  de after shave combinată cu mirosul pielii lui. Nimic strident. I-l simţisem mai târziu, a doua zi de fapt, când se aplecase să-mi spună ceva la ureche, în timp slujbei. O secundă se lipise de mine şi de atunci mirosul acela parcă intrase în mine şi venea din mine, din porii mei. 
***
  -       Ştii că am fost acum trei săptămâni la Timişoara, la înmormântarea mătuşii mele...
-       Da, ştiu, celebra mătuşă Eva. Îmi pare rău. Ştii, mereu mă gândesc de atunci ce tipă simpatică era. Am văzut-o în iarnă ultima oară şi nu i-aş fi dat 85 de ani.
-       Da, aşa e.
-       Bine, hai să trecem la lucruri care i-ar fi plăcut şi ei. De exemplu, mirosul... sau... ah, stai! Să nu-mi spui că e popa ăla care te tot curtează...
-       Nu. Tocmai asta e. Am ajuns la Timişoara vineri după-amiază. Acasă la mătuşă-mea se adunase deja toată familia, aşa că eu am ieşit prin oraş. M-am plimbat pe străzi vreo două ore, iar apoi am intrat într-o pizzerie. Aici m-am întâlnit cu tipul acesta, fostul meu coleg de liceu. Comandase deja, stătea la o masă singur, şi citea o carte. El m-a recunoscut pe mine. S-a uitat la mine şi apoi a venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt chiar eu.
 
***
   Mâna lui pe mâna mea. O atingere netedă, în treacăt. Iniţial aproape că nu am sesizat-o. Am reconstituit senzaţia din memorie, uitându-mă la mâna lui în timp ce vorbea şi gesticula. Degete lungi, fine, vene pronunţate, mişcări controlate, dar permanente. Părea să fie mereu în căutarea a ceva, să atingă, să pipăie, să simtă forme. Da, asta era... parcă luase mulajul mâinii mele într-o fracţiune de secundă. Mi-am lăsat uşor privirea spre dosul palmei mele. Era tot acolo. Aşa cum îl ştiam şi cum stătea de când pusesem jos meniul. Şi totuşi ceva se întâmplase. Pielea păstrase în memoria ei un semnal. O atingere uşoară. Caldă. Intimă. Un fior urca uşor dinspre mână, spre şira spinării: se opri în ceafă. Respiraţia mi se opri şi ea o secundă. 
***
  -       Aşa şi? M-ai lăsat cu ochii în soare...
-       Am vorbit... ce să spun.
-       Nu eşti foarte clară.
-       Poate, de fapt, nu ştiu... Mă rog, am mâncat împreună în cele din urmă şi am vorbit vreo patru ore. M-au sunat ai mei disperaţi pe la 11 noaptea şi aşa am plecat.
-       Oh! Să nu-mi spui că ai mâncat o pizza timp de patru ore cu un tip – care e drept nu e un măgar – şi acum priveşti galeş în gol şi îi simţi încă mirosul!
 Izabela râdea. Îi plăcea la nebunie jocul ăsta. -       Nu, de fapt a fost chiar mai interesant decât atât. L-am luat cu mine la înmormântarea mătuşi-mii!
-       O doamne! Şi dacă îmi spui că de-acolo ţi se trage chestia cu mirosul, eşti tare!
-       Pe-aproape. Acolo i l-am simţit prima oară. În biserică.
-       Doamne, dar cum poţi să simţi aşa ceva în biserică, printre lumânări?
-       Nu m-am gândit la detalii din astea...
-       Ha, ha, ha! Dacă tu n-ai sesizat lumânările aprinse şi mirosul lor, atunci eşti luată rău. Şi te luase dinainte de biserică, este adevărat. Bine, dacă stau şi mă gândesc numai gândul de a-l lua cu tine la înmormântare spune multe. Ori înnebunisei deja după el, ori erai în criză de idei. Ai vrut să fie în loc de invitaţie la o cafea: „Dragă, m-am simţit bine cu tine la pizza. Eu mâine am un program social special. Îi ţin companie mătuşii mele extravagante. E drept că e vorba de ultimul ei drum. Vii cu mine? Ar fi minunat dacă ai accepta”!
 Râdeam deja în hohote. Izabela se ridicase în picioare şi se maimuţărea în gura mare prin ceainărie. Ar fi fost în stare să-i facă asta unui tip. Dar unuia de care ar fi vrut să scape.-       Încetează!
-       Eu încetez, pentru că de fapt eu doar mă prefăceam. Tu eşti cea care l-a luat pe tipul care i-a căzut cu tronc la o înmormântare.
-       Păi nu mi-a venit altă idee.
-       Femeie! Îl luai la o cafea după înmormântare. Te scuzai familiei că ai nevoie să te reculegi şi te duceai şi te cuibăreai şi tu frumos în braţele tipului ăsta, pe motiv că eşti în suferinţă. Dar tu, nu! Tu l-ai luat la înmormântare. L-ai pus să arunce şi pământ peste groapă?
-       Ha! Ha! Ha! Nu. Potoleşte-te. Ascultă-mă. Era treabă serioasă.
-       Îmi dau seama, altfel nu-l luai cu tine la cimitir...
-       Nu cu el, cu popa. Îl văzusem vineri după-masă. Parcă mă aştepta acolo, cu ai mei. Când l-am văzut iar cum i se scurgeau ochii după mine – abia el era cel aiurea: ai mei vorbeau cu el despre slujbă și pomană, iar lui i fugeau ochii după cum mă fâţâiam eu. La un moment dat, aşa, tam-nesam, când maică-mea vorbea de colaci şi alte alea, el zice: „Frumuşica asta tot nu şi-a găsit bărbat? Tot aici o aranjăm. Eu o aranjez, o să vedeţi. Adică vreau să spun... o cunun eu”.
-       Poftim?
 Izabela râdea cu lacrimi, zdruncinându-se. Şi eu la fel. Atunci însă, îmi venise să-l iau la palme pe preotul nostru.-        Şi ai tăi ce-au zis?
-       Până să zică ai mei ceva, a încercat el s-o dreagă, zicând: „Mă rog, suntem aici pentru o ocazie tristă, dar viaţa merge înainte, cu bucuriile ei.”
-       Din categoria „măgar cu creierul între picioare”.
-       Da, atunci i-am spus să nu-şi facă probleme că-i voi trimite poze de la nuntă foarte curând, chiar cu preotul care mă va cununa. Şi am plecat în oraş, gândindu-mă cum să fac că precis se va ţine popa scai de mine când mă va vedea singură la înmormântare şi la pomană. Lui Andrei – tipul ăsta, colegul de liceu ...
-       Aidcă... ne-măgarul...
-       Ha! Ha!... Da, lui Andrei iniţial i-am povestit aşa, ca fapt divers, despre popa ăsta şi pasiunea lui nezdruncinată de ani de zile pentru mine. Dar din vorbă în vorbă, la final, când el a zis că i-ar plăcea să mă mai vadă, că mai stă şi a doua zi în Timişoara, şi dacă aş mai fi avut timp de-o cafea, el ar fi foarte încântat, i-am spus că poate să vină cu mine la înmormântare, iar imediat după aceea mergem noi undeva şi bem cafeaua. I-am spus că aşa mă ajută şi pe mine să scap de popa al meu.
-       Şi el ce-a făcut?
-       A acceptat imediat. A fost foart drăguţ. Mai întâi a zâmbit larg – era clar că era încântat -, apoi a zis „da, desigur”, iar în momentul următor i-a picat faţa: cred că el a procesat mai întâi faptul că se vede cu mine şi că mergem la o cafea şi abia apoi a realizat că evenimentul la care îl invitam era o înmromântare.
-       Da, dar după cum bine zice popa ăsta al tău: eraţi voi la o ocazie tristă, dar viaţa merge înainte...
 Am izbucnit amândouă în râs. Mi se părea din nou aşa o nebunie tot ce fusese în acel weekend şi aveam iar acea stare de exaltare că făcusem o nebunie frumoasă! În mintea mea, n-avea nicio legătură cu doliul sau cu evenimentul trist din familia mea. Nici nu aveam remuşcări, pentru că aveam senzaţia că mătuşa Eva – aşa cum o ştiam eu plină de viaţă – mi-ar fi spus: „Bine faci! Viaţa e scurtă! Bucură-te şi tu de ea măcar un pic, că prea eşti serioasă tot timpul. Nu ştiu cu cine semeni aşa. Cu mine, nu!”. Nu mai invitasem niciun bărbat în viaţa mea să iasă cu mine la un cimitir. Nu ştiam cum aveau să evolueze lucrurile. De fapt dacă nu ar fi fost hipnoza aceea, care rămăsese între noi după primul schimb de priviri, cred că aş fi putut foarte uşor să anulez invitaţia de jenă. Dar atunci nu mi se părea ceva rău.   -       Bine, hai spune mai departe. Este chiar interesant.
-       A venit acasă mai din timp şi am plecat amândoi la cimitir cu un taxi. Mă rog, l-am prezentat alor mei fără prea multe detalii. Însă cel care a făcut legăturile a fost...
-       Nu-mi spune: popa!
-       Da!
-       Ce-a vrut? Să vă cunune pe voi, în loc să facă slujba de înmormântare? Izabela izbucni iar în râs.
-       Nu. Cred că a vrut să fie gelos. Şi a comentat pe un ton acru, sacadat, de parcă două cuțite tocau mărunt o bucată de carne: „Ah, domnul este viitorul soţ? Este o ocazie potrivită să ne fiţi prezentat. Cine nu rezistă la o înmormântare, nu rezistă într-o familie. De-asta eu sunt atât de apropiat de această familie şi în mod special de Dana: i-am înmormântat pe toţi ai ei care au trecut printre cei drepţi în ultimii 15 ani!”
-       Poftim?
-       Da!!!
 Râdeam amândouă cu lacrimi. Povestisem şi răspovestisem această fază şi cu Andrei, râzând şi imitându-l pe preot. Îl vedeam cum vorbea înţepat, cu  mâna dreapta aşezată pe burtă şi cealaltă strânsă în pumn, la piept, cu nasul ridicat în sus şi buzele ţuguiate şi albe de furie ieşind din barba tunsă cioc. Ochii îi ţinea întredeschişi şi îl măsura pe Andrei de la distanţă. Încerca să fie impunător. Ca un adevărat cerber al morţilor din familia mea. -       Mai haios a fost cum au reacţionat ceilalţi.
-       Cum? Leşinuri, ceva?
-       Nu, dar oftaturi şi suspine da. Iar sora lui maică-mea, care oricum stă numai la telenovele, a început să plângă că mătuşii Eva i-ar fi plăcut tare mult să-l cunoască şi că îi mulţumeşte că a venit să  o conducă pe ultimul drum. „Nu va uita niciodată!”, a zis ea în final.
-       Cine să uite?
-       Cum cine? Mătuşa Eva!
-       Ah! Nu murise încă?
-       Izabela! Nu fi rea! Ţi-am zis că sora maică-mii e cu telenovele. La ea personajele mor şi învie în funcţie de toane.
-       Bun şi el?
-       Andrei a zâmbit amabil. Şi a avut foarte buna inspiraţie să răspundă politicos că pentru o astfel de ocazie specială este cel mai bine ca el şi cu mine să ajungem la cimitir un pic mai devreme. Şi m-a luat de mână, m-a tras de acolo şi am plecat.
-       Bravo lui! Un tip deştept! Şi unde v-aţi dus?
-       La cimitir, unde să ne ducem?
-       Da, mi se pare corect. Trebuia ca procesiunea mirilor de ocazie să meargă până la sfârşit. Că doar şi la cununie se spune „până ce moartea vă va despărţi”.
 Izabela îşi ştergea lacrimile pe sub ochelari. Eu am luat o gură de ceai. Atingerea aceea  de catifea moale mi-era cunoscută... În cimitir, iniţial ne-am aşezat pe o bancă sub o salcie. Stăteam unul lângă altul şi tăceam. Mă gândeam că situaţia era un pic ridicolă, dar ceva, ca un magnet continua să mă atragă spre el: vroiam să fie acolo, lângă mine, oricât de stupid era că îl luasem la o înmormântare pe un cvasi-necunoscut, care mă hipnotizase cu o privire şi mă legase de el cu o atingere pe mâna mea. Atunci m-am apropiat de el şi aproape în acelaşi timp şi el  şi-a trecut mâna pe după umărul meu şi m-a sprijinit de el. La început, am fost încordată ca un arc. Apoi, am simţit cum urcă din mine o linişte... un val cald... o senzaţie plăcută. Era bine. M-am cuibărit la el în braţe. Am început să vorbim. Despre vară şi primăvară, despre oameni şi locuri. Generalităţi. Nici nu mai ştiu exact ce a spus fiecare dintre noi. Vorbeam încet şi rar. Cred că de fapt amândoi eram mai atenţi la cum eram aşa, lipiţi unul de altul, decât la ce discutam. Erau mai importante prezenţele noastre într-una singură decât vorbele. Căldura şi liniştea care veneau dinspre el m-au cuprins peste tot. Atunci am ridicat ochii spre el. Nu ştiam de ce, vroiam să mă uit la el. Poate aş fi vrut să ştiu dacă şi el simţea la fel. Intuiam că-i era şi lui bine. Mă lipise cu totul de el. Fiecare centimetru dintre noi era plin cu noi. Mă ţinea acolo. S-a uitat în jos, spre mine. Privirea lui intensă, hipnotică, s-a cufundat iar în ochii mei. Nodul din stomac s-a strâns iar. S-a aplecat spre mine şi m-a sărutat. Primul sărut. O atingere uşoară pe buze. Moale, de catifea. O atingere prelungită, ca un semn de întrebare. I-am răspuns. Mi-a răspuns şi el. Mai hotărât şi un pic explorator. Apoi s-a retras, cu încă o atingere uşoară, catifelată. A deschis ochii, m-a fixat la fel de intens ca la început şi mi-a zâmbit. Un zâmbet cald. I-am răspuns şi la zâmbet. Stomacul îmi era ghem. Nu vedeam nimic în jur, iar urechile mi se înfundaseră.  Zâmbetul lui îmi dădea o singură direcţie. Spre el. Am rămas aşa, privindu-ne. Mă uitam la liniile feţei lui, el la ale mele. Am stat aşa, faţă în faţă, la câţiva centimetri distanţă minute în şir. Nu îndrăzneam parcă să mai repetăm ce făcuserăm, dar nici să luăm distanţă. Nu prea ştiam ce să facem cu ceea ce se întâmplase. Dar nu era rău. Era bine. -       Şi spune-mi urmarea! Iar ai amuţit! Izabela se liniştise deja, iar vocea ei stridentă mă trezi din reverie. Senzaţia de sub salcie era aşa de puternică în mine, că uitasem complet că eram de fapt într-o ceainărie în Bucureşti.
-       Eram pe o bancă în cimitir, stăteam la el în braţe de fapt...
-       Te consola...
-       Mă rog... Era bine aşa cum eram...
-       Te cred! Te-ai înroşit! Izabela zâmbi în colţul gurii. Hai continuă! Spune tot!
-       Şi a apărut cortegiul...
-       Da, e drept! Eraţi la înmormântare! E logic, trebuia să apară şi cortegiul.
-       Nu mai râde!
-       Dar am totuşi o vagă senzaţie că pe voi v-a luat prin surprindere, acolo cum stăteaţi pe banca aia...
-       Aş zice că ne-a cam adus înapoi la realitate. Aşa e. De fapt eram aşa de rupţi de toată situaţia că eu în prima fază nici nu l-am recunoscut pe popă. Venise cumva din dreapta noastră – cred că ne văzuse pe bancă -, o luase înaintea celorlalţi şi parcă se furişase tiptil să vadă ce facem.
-       Ce făceaţi totuşi?
-       Nimic ilegal! Ne uitam unul la altul când a apărut popa.
-       Cum? Frumos, bănuiesc... Aşa ca de amor proaspăt!
-       Izabela!
-       Uită-te la tine că eşti topită după tipul ăsta! Îmi imaginez cum te uitai la el pe banca aia. Crezi că mai are importanţă că eraţi în cimitir şi nu într-un parc? Ce, voi aţi simţit vreo diferenţă?
-       Nu. Aşa e.
-       Şi zi-mi de popă. Dacă a fost la fel de simpatic până la sfârşit ai putea să-mi faci mie cunoştinţă cu el... Ştii că eu am gusturi mai exotice.
-       Dacă vrei, mai ales după dezamăgirea asta pe care i-am provocat-o, s-ar putea să-i prindă bine. Bun, popa s-a apropiat de noi. Când l-am văzut noi în dreapta noastră, se uita atent să vadă ce facem.
-       Şi ce-a zis?
-       „Îl rog pe domnul să vină să mă ajute la oficierea slujbei!”
-       Poftim???
-       Da! Şi tipul tău?
-       A rămas mut.
-       Şi eu aş fi reacţionat la fel. Ţi-am spus: l-ai găsit bine! E din cei deştepţi.
-       Da, dar eu...
-       Că doar nu l-oi fi trimis...
-       Nu. După ce mi-am revenit din şoc, i-am spus popei că el e un părinte care a fost mereu lângă familia noastră şi e bine să ţină slujba ca până acum. Aşa va şti şi mătuşa Eva că nu vrem să schimbăm lucrurile bune din familie.
-       Ha!Ha! Ha! Ce vrăjeală! De unde ai scos-o?
-       Din disperare. Popa avea o privire cam tulbure. Cred că luase ceva înainte să plece de la ai mei.
-       Şi el ce-a zis: „Nu! Un nou membru al familiei trebuie să primească cel mai important loc în ceremoniile de familie, iar acesta este lângă părinte!”
-       Da, are o logică. Putea să-i dea brânci mai uşor în groapă!
-       L-a pus la treabă în biserică. Slujba a fost în biserica cimitirului. S-a dus în faţa altarului, iar de acolo a început să-i dea ordine lui Andrei unde să pună lumânările, cum să le aprindă, ce să facă cu colacii, cum să aşeze rudele. Mai haios era că neamurile începuseră deja să se întrebe cine-i tânărul. Pentru că popa era consecvent. Fiecare comandă o începea aşa: „Rog familia, tinere domn, cel mai important stâlp al familiei în aceste momente de tristeţe...” după care urma sarcina de dus la îndeplinire. Tresăreau toate babele din neam de gelozie şi de curiozitate, că Andrei le mânca pâinea de la gură, iar ele nici nu ştiau cine e.
-       Iar tu?
-       Eu mă uitam mută la ce se întâmpla acolo. Nu ştiam ce să fac. Pentru că nu ştiam nici ce reacţii ar putea avea Andrei.
-       E normal, abia îl cunoscusei de 12 ore şi îl scosesei la înmormântare. Nici tu nu eşti chiar proastă! Te prinzi.
 Mă uitam la Izabela cum râdea iar. O ţinuse de fapt tot timpul într-o hohoteală. Acum şi mei îmi venea să rând, pentru că reuşeam să-mi amintesc şi să revăd reacţiile celorlalţi din biserică. Atunci rămăsesem înţepenită şi mă uitam într-o stare de uluire mută la cum îl alerga popa pe Andrei. -       Bine, cred însă că popa al tău l-a scăpat la un moment dat din mână pe bietul Andrei. Că dacă-mi aduc bine aminte, tu de la biserică ai rămas cu mirosul ăla...
 
***
   Mirosul. Da, atunci i l-am simţit. Nu pe bancă, nu când m-a strâns în braţe. Nu când ne-am sărutat. Ci la biserică. Când a început slujba, el a venit lângă mine. S-a aşezat în dreapta mea, lipit de braţul meu. Am tresărit. Nodul din stomac s-a strâns din nou, iar blocajul în care încremenisem până atunci s-a risipit. Mi-era bine cu el acolo. Valuri, valuri de căldură forfoteau prin vene. Mi-era doar  teamă că s-a simţit prost din cauza situaţiei în care îl pusese popa. 


***
   -       Hai, zi-mi şi mie! Nu mai ţine aşa, pentru tine!
-       A venit lângă mine. La început a fost foarte sobru şi a rămas nemişcat. Eu eram speriată că s-a supărat şi la un moment dat m-am uitat în sus, spre el. Atunci am realizat că-şi muşca buzele.
-       De nervi?
-       Nu. Zâmbea în colţul gurii şi îi venea să râdă.
-       E deştept tipul! Chiar mă mir că l-ai găsit! Şi?
-       Am rămas mască! Apoi am întors privirea spre popă, ca să-mi revin. Mi-era să nu-l umfle râsul de tot, iar eu oricum nu prea ştiam ce reacţie să am. Atunci s-a aplecat spre urechea mea şi mi-a zis: „Eşti extraordinar de frumoasă! Aş mai fi aprins şi stins încă 200 de lumânări, dar să ştiu că după aceea tu te uiţi la mine cum te-ai uitat mai devreme! Şi numai tu şi cu privirea tă mă faceţi să stau aici şi, mai ales, să nu râd în hohote de acest popă turbat al vostru şi de ridicolul situaţiei. Dar oricum ar fi popa, oricum ar fi situaţia asta, tu eşti extraordinar de frumoasă!”
-       Ce frumoooos! Are verb tipul!
-       Cred şi eu! E profesor de literatură comparată. De fapt de-asta venise la Timişoara. Să susţină nişte prelegeri pentru studenţi.
-       Lasă asta! Nu fi proastă! Tipul n-a recitat din cărţi! A fost sincer! Aşa a simţit el atunci! A fost momentul lui de adevăr. Bucură-te de el. Adică singurul lucru pe care îl vede omul ăsta într-o situaţie absolut de tot râsul şi de tot plânsul este că tu eşti extraordinar de frumoasă şi atunci el trece peste orice, doar să fie lângă tine şi să se uite la tine. Mişto! Şi mirosul?
-       Atunci i l-am simţit. Când s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit la ureche. Nu ştiu ce-a fost. Probabil era foarte aproape de mine, poate doar forţa aceea irezistibilă  care uneori mă trage spre el...
-       Eşti prinsă rău!
-       Nu. Nu ştiu nici eu de fapt ce e!
-       Şi zi-mi mai departe, că e mai interesant ce-aţi făcut decât ce ştii tu. De sărutat v-aţi sărutat?
-       Da. Pe bancă, afară.
-       Adică înainte de biserică?
-       Da.
-       Sunteţi tari! Şi popa a văzut?
-       Nu ştiu ce-a văzut. Cred că nu. Cred că dacă vedea, îl punea să şteargă şi pe jos prin biserică.
-       Da, nu-i exclus. Zi mai departe. La înmormântare l-a mai chinuit?
-       A vrut. L-a aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a zis: „Tinere membru al familiei, te rog să vii cu mine de-acum, că avem o sarcină importantă de făcut”.
-       Şi tânărul membru?
-       L-a salvat mama. A venit ea lângă popă, l-a luat de braţ şi i-a spus că de-acum o să fie ea şi tata ajutoarele lui, pentru că mătuşii Eva i-ar fi plăcut să fie şi rudele apropiate alături de părinte nu doar noii membrii. L-au dus de lângă noi. Au fost inspiraţi! Noi am rămas deoparte până s-a terminat slujba. Apoi am vrut de fapt să o tulim. Am luat un taxi, le-am zis că venim noi la pomană singuri, şi ne-am dus în oraş. Am mâncat, ne-am plimbat, am vorbit şi, cel mai mişto, am râs de toată tărăşenia din biserică şi de la înmormântare.
-       Chiar de TOT aţi râs?
-       Mă rog, şi tu, acum... prea multe detalii vrei!
 
***
  Nu, nu râseserăm de tot. Şi nu râseserăm tot timpul. Fuseseră şi momente de tăcere, când nodul din stomac urca în gât şi ne pierea glasul amândorura. Respiram mai greu şi ne propteam unul în ochii celuilalt. Întrebări nerostite, nedumeriri plăcute ne umpleau privirile. Cine era el? Cine eram eu? Ce făceam acolo? Ce era tăcerea aia? Ce era cu ea – n-aş fi putut spune, dar era plăcută. O senzaţie călduţă mă cuprindea pe după umeri şi îmi mai liniştea frica. Da, mi-era şi bine, mi-era şi frică. Gesturi în oglindă, făcute automat – paharul ridicat la gură de amândoi odată, mâinile întinse în acelaşi timp şi cu mişcări identice spre paharele cu apă – păreau să ne lege lege într-unul singur preţ de câteva secunde. Ne eliberam din transă cu un zâmbet atunci când deveneam conştienţi de sincronizarea aceea involuntară. Lucrurile ne scăpau de sub control. Propriile noastre corpuri păreau să funcţioneze într-o dimensiune a lor, să comunice într-un limbaj al lor. Simţeam cum dinspre el urca spre mine o energie, o forţă magnetică. Mă cuprindea dinăuntrul pieptului meu şi mă trăgea spre el. Mă simţeam ca prinsă într-o capcană, din care nu mai am scăpare, dar nici nu vroiam să ies. Nu mai aveam control asupra mea şi era bine. Şi din când în când mai şi vorbeam. Despre una, despre alta. Dar nu prea ştiam exact despre ce. La un moment dat a sunat telefonul. -       Dana, ce faci? Era mama.
-       Bine, în oraş, cu Andrei.
-       E opt seara. Aţi dispărut la prânz şi n-aţi mai apărut. Toată familia vorbeşte.
-       Îmi pare rău, mama. Spune şi tu că mi s-a făcut rău.
-       Nu pot.
-       Te rog.
-       Nu e ce crezi tu. Te aşteaptă părintele. De fapt vă aşteaptă pe amândoi.
-       Poftim?
-       Ascultă, s-a cam ameţit. Şi spune că nu pleacă acasă până nu veniţi amândoi să vă binecuvânteze. Spune că Andrei e un bărbat bun, că a văzut el asta astăzi, la biserică. Şi vrea să vă dea binecuvântarea.
-       Mama, dar e o nebunie!
-       Ştiu, Dana, dar nu scap de el. De două ore mă bate la cap să te chem. Şi altfel nu numai că nu pleacă, dar mi-e că se pileşte şi mai rău.
-       Şi eu ce să fac?
-       Cum ce? Vino încoace, veniţi amândoi de fapt – că altfel nu mai scapi tu de el – faceţi frumos câteva minute, iar apoi scăpăm cu toţii.
-       Dar e o nebunie! Ştii foarte bine că mă enervează cum se ţine după mine. Nu pot să vin să mă maimuţăresc acum acolo.
-       Dana, te rog. Cinci minute. Altfel nu ştiu ce se va întâmpla.
-       Mi se pare o idee foarte proastă, dar o să vin. Însă să ştii ca dacă mai spune iar vreo tâmpenie, eu îl dau afară din casă.
-       Bine, bine. Fii şi tu calmă. Ştii ce-ar fi zis mătuşa Eva...
-       Da, ar fi râs!
-       Da uneori cred că era singura normală la cap din toată familia, tocmai pentru că râdea atâta. Cred însă că părintele e destul de afectat de moartea ei. Şi apoi i-ai mai dat şi tu vestea că te măriţi... Două pierderi într-o zi, o fi prea mult şi pentru un părinte cu sufletul mare ca el. Înţelege-l şi tu că e în doliu.
-       Mama, ai luat-o razna!
-       Nu, nu încă. Dar dacă mai stă... Vai! Şi-a mai pus nişte vin!... o s-o iau razna! Te rog să vii încoace. Veniţi amândoi. E nevoie de...
-       Da, da. De noul membru al familiei...
 


Am luat taxiul şi ne-am dus acasă. Casa mătuşii Eva avea în faţă o curte pe care în copilăria mea o ţin minte plină de flori, dar care acum era lăsată în paragină. Vara îmi petrecusem vacanţele acolo până la 14 ani, când am găsit mai interesant să merg în tabere. De-atunci venisem tot mai rar la Timişoara şi mă înstrăinasem de oraş. Venise însă mătuşa Eva la noi, la Bucureşti, ca să nu stea iarna singură în casa asta mare. Acum casa era din nou cu toate luminile aprinse. Cum mi-o aminteam eu din copilărie. Dar eu nu simţeam niciun pic din bucuria copilăriei. Intervenţia abruptă a mamei şi chemarea ei la realitatea aceea ridicolă rupseseră vraja. Andrei a acceptat să vină cu mine fără multe explicaţii. Dar eu eram foarte iritată şi jenată de ce putea să se întâmple. Îl mai auzisem pe părinte vorbind după ce băuse un pahar, iar cu toată reprezentaţia de dimineaţă, lucrurile nu erau deloc promiţătoare.Andrei m-a ţinut tot timpul de mână. Pur şi simplu mi-a luat mâna, natural şi neostentativ. M-a reconfortat. Parcă ne ştiam de-o viaţă. Simţeam cum din degetele lui urca spre mine acel val călduţ care ne lega.Când am ajuns noi, majoritatea rudelor plecaseră. Mai rămăseseră câţiva apropiaţi ai mătuşii, mama şi sora ei, tatăl meu şi părintele. Am intrat în casă. Părintele s-a ridicat imediat şi a venit spre noi lansat într-o tiradă:-       Frumoasă Dana, tinere dooomn, viitor-membru-al-familiei, tocmai am avut o discuţie foarte, dar foarte serioasă cu... mătuşa Eva. Chiar ea... în persoană... mă rog, mai mult sau mai puţin. E foarte bine acolo unde e şi mai ales este... este încântată că Dana i-a adus aşa un... oaspete important la acest... cum să zic... eveniment. Pentru că este un eveniment unic. Aş fi preferat să fiu eu oaspetele Danei, dar eu am fost de serviciu. Datoria este sfffââântă, cu atât mai mult pentru mine. Aşa că sunt onorat să vă trrransmit un mesaj din partea mătuşii Eeeva.
-       Părinte, am intervenit, ştiu că sunteţi alături de familia noastră de 15 ani şi că aveaţi o prietenie apropiată cu mătuşa Eva, dar aş prefera să discut eu direct cu ea pentru a afla ce vrea să-mi zică. Şi chiar mi-ar plăcea să fac asta acum, să merg în camera ei şi să am un moment de reculegere.
-       Nu, nu în camera ei!
-       De ce?
-       Mi-a spus că nu e de acord.
-       De ce?
-       Nu ştiu. Nu am îndrăznit să întreb. Sunt pudic. I-am promis însă că nu va intra nimeni acolo.
-       Dar când aţi vorbit cu ea?
-       Acum, adineauri, acolo.
-       Dar v-am văzut când am intrat, vorbeaţi cu tata, nu cu mătuşa Eva.
-       Da, cu el discutam cu voce tare. Cu mătuşa Eva vorbeam... în minte. Doar nu era să zică tatăl tău că am înnebunit!
-       Bine, părinte, eu vă mulţumesc foarte mult pentru tot. Aţi ţinut o slujbă frumoasă şi sunt sigură că mătuşii mele i-ar fi plăcut. Sau poate, mai corect, i-a plăcut. Acum cred că a venit momentul să mergem fiecare la casele lui.
-       Mătuşa Eva mi-a zis să vă dau... ăă cum se zice... binecuvântarea. Eu am ascultat-o întotdeauna. Era o femeie foarte înţeleaptă. Mi-a spus acum: „Părinte, Dana nu e de preoteasă! Dă-i binecuvântarea. O ştiu eu mai bine.” Eu întotdeauna am urmat sfaturile mătuşii Eva. O femeie foarte chibzuită şi foarte bună.
-       Bine, mulţumesc, părinte. Acum haideţi să vă conduc.
-       Nu stai, i-am promis mătuşii Eva...
-       Ce?
-       Că vă binecuvântez.
-       Binecuvântaţi-ne şi să mergem la casele noastre.
-       Bine, am o rugăciune foarte frumoasă pe care vreau să o spun pentru voi. Doar că trebuie să... îngenuncheaţi. Aici, uite-aici, zise el, arătând spre covorul persan din mijlocul camerei.
-       Părinte, mătuşii Eva îi plăceau lucrurile simple.
-       Da, ştiu! Un suflet mare şi bun. Mătuşa Eva vrea să îngenuncheaţi aici...
-       Mă duc s-o întreb şi eu, am răspuns.
-       Tinere-Dooomn! Nu aveţi voie să vă aşezaţi jos când pregătim un astfel de moment! – a tunat părintele fără niciun avertisment, încruntat şi îndreptând degetul arătător spre spatele meu.
M-am întors şi l-am văzut pe Andrei. Făcuse un pas în spate şi se aşezase pe canapea. Auzindu-l pe părinte, s-a ridicat. Zâmbea prostit. Atunci a intervenit tata.- Părinte, mătuşii Eva îi plăcea să mai închine un pahar şi să schimbe o vorbă cu cei dragi, acolo, în loggie. Haideţi cu mine să mai bem un pahar pentru ea, ca să ne pregătim cum se cuvine sufleteşte pentru acest moment.Părintele s-a uitat la tata, apoi la mama şi la mine. Toţi am încuviinţat din cap. S-a dus cu tata şi s-au aşezat la masă, în loggie. În timp ce tata îi turna un pahar cu vin, s-a întors spre noi şi a zis:-       Şi voi ar trebui să vă pregătiţi. Acum e momentul să vă hotarâţi dacă vreţi să fiţi toată viaţa împreună, la bine şi la rău. Pentru că e o binecuvântare cu totul specială. Mă întorc în cinci minute. Să fiţi pregătiţi. Mătuşa Eva ne va privi. Apoi ne va spune dacă e mulţumită. Nu putem să o supărăm într-o astfel de zi!
-       Nu părinte, nu o s-o supărăm, zise mama.
  

***
   -       Şi ce-aţi făcut? V-a binecuvântat? Adevărul e că e o performanţă pentru 24 de ore: îl vezi pe unul, te săruţi cu el în cimitir, ai şi-un popă care vrea neapărat să vă binecuvânteze şi vă obţine şi consimţământul mătuşii Eva, un pic moartă, dar ăsta e un amănunt nesemnificativ deja... Iar mătuş-ta era chiar o tipă mişto!
-       Mie îmi venea să urlu de furie! Pe cât de calm vorbeam pe atât de rău mă enervasem. Mă simţeam şi prost şi nu mă gândeam decât la Andrei – ce-o crede, ce-o zice. M-au scăpat ai mei. După ce tata l-a aşezat la masă şi i-a turnat un pahar de vin, mama a spus că mătuşii Eva i-ar fi plăcut să asculte Mozart, cum făcea ea adesea seara, inclusiv când venea părintele pe la ea. Mătuşa Eva avea obiceiul să se vadă săptămânal cu popa al nostru pentru „curăţirea de păcate”, cupă spunea ea: adică tocau amândoi politică şi bârfe de familie de parcă îi treceau pe toţi prin maşina de spălat. Părintele i-a răspuns mamei: „Da! Aşa ar fi ascultat... mai ales după o înmormântare ca asta”.
-       Poftim?
-       Da. Dacă nu aş fi fost aşa de enervată, aş fi râs. Andrei mai chicotea în spatele meu, dar eu nu reuşeam. Partea bună a fost că după primele trei minute de Mozart, popa a pus capul pe masă şi a început să sforăie. Atunci mama a zis că e momentul să o ştergem, că dacă se trezeşte iar ne chinuie.
 
***
  Cum a dat mama semnalul, am şi făcut amândoi stânga împrejur şi am ieşit din casă. Am mers pe jos, urmând stradă după stradă până în centru, la Catedrală. La început am fost tăcuţi. Mergeam fiecare singur, în lumea lui, cu gândurile lui. Pe măsură ce ne-am îndepărtat de casa mătuşii Eva, am început să vorbim. Banalităţi, cât să ne regăsim pe aceeaşi undă. Am râs de scena binecuvântării şi ne-am relaxat. Apoi ne-am căutat şi din ochi. Ne priveam unul pe altul, când hoţeşte, cu coada ochiului, când cu lăcomie, întorşi cu totul unul spre altul. Hipnoza reîncepea. La Catedrală ne-am aşezat pe o bancă. M-am lipit instantaneu de el, şi el de mine. Eram iar o singură prezenţă. Fără delimitări şi fără reţineri.  Fiecare gest al nostru era natural şi normal. Şi când m-a mângâiat pe obraz, şi când mi-am ascuns eu fruntea la gâtul lui şi m-am înfruptat din mirosul lui. Şi când m-a sărutat, şi când m-am dus eu după el vrând să prelungesc sărutul. Şi când mi-a spus „hai!”. N-am întrebat unde mergem. Ce rost avea? Ştiam că nu mergem niciunde: eram deja acolo, în lumea noastră, rupţi de oraş, de familie, de moarte, de reguli, de tiparele din vieţile noastre aşa cum le trăiam noi în cotidian. Eram deja în altă dimensiune. Una creată de întâlnirea întâmplătoare dintre existenţele noastre. O dimensiune ţinută în realitate doar de hipnoza în care intram noi doi, ochi în ochi, şi de forţa magnetică care anula distanţele şi limitele dintre fiinţele noastre.Nu am ştiut - şi oricât am încercat după aceea să-mi amintesc nu am reuşit – când am ajuns în camera lui de hotel. Timpul şi spaţiul parcă se şterseseră din mintea mea. Ştiam doar că eram acolo, cu el. Singura dimensiune în care trăiam era cea din noi, prezenţa noastră. A închis uşa. O îmbrăţişare blândă... ca de căutare...  o mângâiere pe faţă, alunecând cu degetele de la ambele mâini pe pomeţi, obraji, buze, spre bărbie... un sărut... mâinile mele pe pieptul lui... o îmbrăţişare de confirmare: eram acolo amândoi.
***
 Demult nu mai stătusem în braţele unui bărbat eu însămi, cu garda jos, aşa cum am stat în noaptea aceea. Tandreţe, pasiune, tandreţe, intimitate. Dar odată cu primele ore ale dimineţii a venit şi frica. M-am trezit brusc din somn, m-am uitat speriată în jur. El dormea în continuare. M-am desprins din braţele lui. Ce fusese asta? Ce se întâmplase? Nu puteam înţelege. Nu mai făcusem niciodată aşa ceva. Eram complet dezorientată. M-am ridicat din pat. Mă uitam prin camera de hotel şi nu ştiam cum ajunsesem acolo. Nu mai regăseam nici hipnoza şi nici atracţia magnetică. Ce s-a întâmplat? Nu ştiam. Fără să mă gândesc la nimic, m-am îmbrăcat rapid şi am ieşit din cameră. Am mers repede, aproape fugind spre casă. Încercam să fug de fapt de noaptea aceea şi de acel bărbat. 
 
***
  -       Cum ai putut să pleci la 5 dimineaţa de lângă aşa un bărbat?
-       Nu puteam să mai stau acolo. Nu era locul meu acolo.
-       Ba acolo era locul tău, proasto! Acum m-ai enervat! Dai de un tip deştept, mişto cu care ai şi o chimie, petreceţi o noapte fenomenală împreună, iar tu în loc să aştepti dimineaţa ca să-i dai o şansă să vezi dacă a fost realitate sau vis, tu pleci?! O iei la fugă pe străzi?!
-       N-aveam nicio şansă!
-       De unde ştii tu ce urmează în viaţa ta? Singurul lucru pe care îl ştii este să te duci în fiecare dimineaţă la biroul ăla al tău de directoare de bancă şi să te îngropi în dosare şi în şedinţe! Să-ţi planifici totul şi apoi să acţionezi după plan! Ce să spun! Doamna directoare a acţionat fără plan strategic şi s-a speriat şi a fugit. Ca un iepure. Cum să-l laşi pe omul ăla singur acolo? Ce-a fost în capul tău?
-       Nu puteam să mai stau acolo. M-am speriat, da, e adevărat. Şi am simţit nevoia să evadez rapid.
-       Ai vrut să fugi înapoi în viaţa ta ordonată. De fapt evadarea a fost toată această întâlnire cu acest tip. Ai dat de un om cu care te-ai privit în ochi şi nu ai văzut cifre şi evaluări de risc, ci te-ai văzut pe tine împreună cu el, ai văzut şi că ţi-era bine şi ai fugit.
-       Poate era din cauza stării pe care o aveam de la moartea mătuşii Eva.
-       Prostii! Ai dat de unul cu care ai avut o chimie îndeajuns de puternică încât să te scoată din carcasa ta. Şi te-ai speriat. Într-un fel e normal. Ar trebui să ai evadări din-astea mai des ca să te obişnuieşti. Atunci nu-ţi va mai fi frică. Ai mai vorbit cu el de-atunci?
-       Nu.
-       Deloc?
-       Deloc. Eu am mai stat câteva zile la Timişoara. Ştiam că el are avion în ziua în care ne-am despărţit.
-       Nu v-aţi despărţit. Ai fugit tu. L-ai părăsit într-o cameră de hotel.
-       Şi ce-ai fi vrut să fac?
-       Să-l trezeşti şi să-i spui să te ia în braţe, că te-ai speriat.
-       Păi dormeam în braţele lui când m-a luat frica.
-       Nu înţelegi. Dacă omul ăsta s-a lăsat torturat de un popă în biserică, la înmormântarea unei mătuşi pe care nu a cunoscut-o decât moartă, pentru ca tu să te uiţi la el, iar el să îţi spună că eşti frumoasă, atunci omul ăsta: 1. Putea să-ţi alunge frica, dacă i-ai fi spus de ea; şi 2. Merita o şansă!
-       Izabela, uite...
-       Niciun „uite”! Sună-l!
-       Nu-l sun! Ce să-i spui?
-       Să-ţi ceri iertare.
-       De ce?
-       Pentru că ai plecat ca o fraieră şi că probabil i-ai făcut rău. Pentru că e clar că eşti îndrăgostită de el. Şi de ce să nu-ţi dai şi ţie o şansă? Dacă te-ai fi văzut cum îţi luceau ochii când vorbeai despre el! Nici furia din cauza amorezului tău de popă nu putea să alunge scânteia aia din ochi. Şi ştii de ce s-o faci? Pentru că te-ai simţit bine cu el. Te-a scos din rutina ta... din viaţa asta a ta care mai are un pic şi se umple de pânză de păianjeni de la cât e de anchilozată. E suficient?
-       Nu-l pot suna!
-       Bine, nu-l suna. Stai pe margine şi visează. Vezi că se aude telefonul tău. Iar dacă e el, să-i spui da!
-       Ei, e el! N-are cum să fie! Au trecut trei săptămâni şi n-a dat niciun semn, am răspuns în timp ce-mi căutam telefonul prin geantă.
-       Aha! Deci ai aşteptat să sune! Eşti tare! Tu îl părăseşti, iar el trebuie să te sune!
 -       Alo!
-       Dana, bună! Sunt Andrei!
 Am înmărmurit când i-am auzit vocea. -       Da, bună.
 Izabela se uita la mine cu ochii mari. S-a prins imediat cine era la telefon şi a început să gesticuleze pe lângă mine şi să-mi şoptească să vorbesc cu el. I-am făcut semn să mă lase în pace şi m-am ridicat de la masă. Nu puteam să mă adun, iar cu ea lângă mine ar fi fost de-a dreptul imposibil să mă calmez. Tâmplele îmi vuiau. I-am răspuns aproape bâlbâindu-mă. -       Ce faci? Eşti bine?
-       Da. Tu?
-       Şi eu. Poţi să vorbeşti?
-       Da.
-       Uite, tocmai îmi fac rezervările pentru Timişoara, zise el rostogolind cuvintele în grabă. Trebuie să mă duc să mai ţin o serie de prelegeri studenţilor mei. Şi m-am gândit că se împlinesc patru săptămâni de când... ştii... mătuşa Eva.
-       Da, aşa e. Şi eu voi merge acolo în week-end.
-       Şi mă gândeam că dacă vrei, merg cu tine la parastas. Ştii... mă gândeam că dacă apari singură acolo, popa va spune că asta s-a întâmplat pentru că nu am stat la binecuvântarea lui specială şi pentru că s-a supărat mătuşa Eva. Şi nu cred că ţi-ar fi prea bine.
-       Nu, mătuşa Eva nu s-ar fi supărat pe noi, orice am fi făcut.
-       Da ştiu. M-am gândit şi eu la asta şi la ce mi-ai povestit despre ea.
-       Ţi-am povestit?
-       Da. Foarte haioasă.
-       Nu mai ştiam.
-       Înţeleg. Nici eu nu mai ştiu ce ţi-am spus. M-am tot gândit la asta. Sper să nu te fi supărat cu ceva ce am zis.
-       Nu, deloc...ăăă...
 Un moment de tăcere stânjenită. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu puteam. Mă gândeam cum am fugit în dimineaţa aceea, dar nu ştiam ce să spun despre asta. -       Şi spune-mi, mă inviţi şi la parastas, dacă tot am fost la înmormântare?
-       Da.
 Am deschis gura cu ezitare, dar după ce m-am auzit spunând „da”, am simţit brusc cum mă eliberez de toată tensiunea de mine. Vroiam să-l văd. Dar nu putusem să recunosc asta şi nici să fac vreun gest spre el.-       Da, cred că mătuşii Eva i-ar fi plăcut să vii cu mine şi la parastas.
-       Şi ţie?
-       Da, da... Şi mie mi-ar plăcea...
-       Mă bucur mult. O să fiu cuminte, dacă părintele mă pune iar la încercare.
 Am râs. Eram bucuroasă.-       Si uite, hai să facem o înţelegere: să ne spunem „la revedere” când ne despărţim!
-       Of, Andrei, iartă-mă! N-am ştiut ce să mai fac... Aşa mi-a venit...
-       Te-ai speriat. Ştiu, şi eu m-am speriat. E drept mai întâi a trebuit să-mi revin cu picioarele pe pământ când am văzut camera goală şi să mă lămuresc dacă am visat sau nu...
-       N-am vrut... de fapt, nici nu m-am gândit la tine... nici la mine... nu ştiam ce caut eu acolo...
-       Înţeleg. Nu-i nicio problemă. De-asta am ajuns la concluzia că şi pentru tine şi pentru mine e bine ca atunci când ne vine să plecăm aşa unul de lângă altul să ne spunem „La revedere!”. Asta poate ne va da timp de gândire, dacă chiar e bine să plecăm unul de lângă altul. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Asta e acum, dar mă gândesc că poate aflăm în timp. Dacă ne mai revedem...
-       Ne revedem! Acasă la mătuşa Eva!




***


(Copyright: Oana Marinescu. Conform legislației privind protecția drepturilor de autor, este strict interzisă orice preluare parțială sau integrală a acestei povestiri, fără acordul scris, prealabil, dat de autoarea Oana Marinescu)