Sunday, 28 December 2014

Crăciun cu dileme



 
Chiar și câinele a avut dileme la acest Crăciun. Detalii, în text :) (Foto: OM)
Anul acesta Crăciunul a fost cu dileme. Este prima oară în cei șapte ani ai băiatului meu când dilemele și-au făcut loc. Și nu simple, pe care le poți rezolva din două vorbe, ci din acelea grele...

Până acum Crăciunul a fost un amestec magic de așteptare, visare, dorință și bucuria împlinirii visului. Este ceva unic să trăiești bucuria unui copil care țopăie minute în șir lângă pom, la 6 dimineața, pentru că a primit trenulețul dorit – un tren de epocă, pe care l-a numit în visarea lui „Mocănița expres”. Trenul nu a rezistat prea mult – povestea e de acum doi ani  -, pentru că, după aceea, a venit de ziua lui un câine, care a fost și el fascinat de agitația de pe șine și a zis să guste din ea. Și a gustat atât de bine, încât pe șine s-a făcut liniște. 

Dar nu contează asta. Nu obiectul este cel care contează în povestea lui Moș Crăciun, ci magia împlinirii visului. Iar copiii pot visa multe. În timp ce adulții, chiar dacă se duc adesea după ei în vis, au uneori momente de luciditate și vor să revină cu picioarele pe pământ și să-și aducă acolo și odraslele. 

Cam pe-aici am fost anul acesta, oscilând între visările motorizate ale copilului meu și responsabilitatea mea maternă, de a-i deschide orizonturi noi, dincolo de seriile mașinuțelor Hot Wheels,  comerciale pentru mine, dar fantastice pentru el.

Am înțeles de multă vreme că pentru el nu obiectul în sine are valoare, ci povestea pe care o țese în jurul mașinuțelor. Sunt povești și filme pe care le regizează, cufundat în lumea lor, printre personaje, intrigi și morale. Dar uneori mi se face frică. Mi se face frică atunci când mă gândesc că e în stare să rămână în casă pentru mașinuțele lui, în loc să iasă pe afară; că își ceartă câinele pentru că dă iama în mașinuțele lui, în loc să înțeleagă – măcar din explicațiile mele – că prietenul lui cu patru picioare are și un suflet și vrea și el să se joace; că ar renunța oricând la o ieșire la munte, pentru o mașinuță nouă, sau că îmi cere o recompensă cu patru roți pentru că a mers bine pe munte. Știu că este frica părintelui, care este pus în fața multor alegeri și evaluări. Dar oare când alegem bine și când alegem prost pentru copiii noștri?
 
Dilemele au lăsat loc bucuriei, în seara de Ajun, la împodobirea bradului. (Foto: OM)
Cred că anul acesta Crăciunul a fost unul de trecere, pentru amândoi. Prin toamnă, când mergeam noi cu mașina, era să frânez brusc în plină stradă, când l-am auzit spunând din senin: ”A... mi-a spus că nu există Moș Crăciun. Tu ce crezi mami, există?” Avea tonul lui serios de om mare, care știe, care are certitudini. Mi s-a tăiat respirația și am amuțit. Da, eu, despre care mulți spun că am răspuns la orice... nu am știut ce să răspund copilului meu în acel moment. O mie de întrebări se formau în același timp în mintea mea: Oare ce i-a spus? Oare a crezut? Oare cine i-a mai spus ce? Oare ce îi pot spune ca să nu îi dărâm lumea magică?

Copilul meu este cel mai mic ca vârstă din grupul său de prieteni, iar A... este cel mai mare. La nivel logic și rațional – rămân totuși o persoană cerebrală, în ciuda escapadelor în visare împreună cu băiatul meu – știam că la un moment dat această știre va veni în viața lui, la fel ca multe altele, de la prietenii lui mai mari. Dar tot m-a luat pe nepregătite. 

Când a repetat întrebarea, i-am răspuns și eu cu o întrebare: ”Tu ce crezi?”. ”Nu știu ce să cred... A... a spus că părinții lui i-au zis într-un an că ei  îi aduc cadourile de Crăciun”. Vorbea atât de serios că am zis, pentru o secundă, că probabil trece prin acel moment de maturizare în care dă jos Crăciunul din poveste și îl lasă să fie o sărbătoare a sufletului fiecăruia împreună cu cei dragi. 

Atunci a reluat întrebarea diferit: ”TU crezi în Moș Crăciun?”. A fost întrebarea salvatoare, pentru amândoi: ”Da, eu cred în Moș Crăciun”, am răspuns ușurată, adăugând și completarea care să mă salveze de acuzația de minciună, în cazul în care făcuse pasul spre realitate: ”Eu cred în spiritul lui Moș Crăciun, care ne vizitează pe toți, în inima noastră, în fiecare an”. ”Mda, mi-ar părea rău să nu existe Moș Crăciun”, a răspuns el, cu un ton trist și îngândurat. A mai privit un pic pe geam, în semi-întunericul din oraș, după care a conchis: ”Eu prefer să existe Moș Crăciun!”. Vocea sa era din nou veselă, de copil încrezător în magie și în forța visării. După care, zile în șir a continuat ceea ce începuse să facă încă din iulie,  la fel ca în fiecare an de când a început să vorbească: să pună diverse dorințe și cadouri pe lista Moșului.

În altă seară l-a cuprins din nou îndoiala: ”Mama, acum dacă sunt la școală, sper că Moș Nicolae și Moș Crăciun nu vor veni doar cu chestii din astea de școală... cărți, caiete, sau mai știu eu ce”. ”Păi nu ai nevoie și de cărți și caiete?” ”Ba da, dar nu sunt distractive. Și sunt dificile.” ”Dar ai nevoie în viața ta de de toate, deci și de cărți, și de mașinuțe, și de mișcare, și de explorare, și de prieteni”. ”Da, dar cred că Moșii trebuie să îmi aducă ce-mi doresc eu, nu ce am eu nevoie.” ”Vedem ce vor aduce, principalul e să fii deschis.” ”Da, da, da... tu mereu spui așa!”
 
Scrisoarea către Moș Nicolae. Specifică Hot Wheels Colour Shifters. (Foto: OM)
Curând după aceea a venit Moș Nicolae. Înainte de seara magică, a mai făcut un test: ”Mama, nu știu, eu nu-i mai scriu lui Moș Nicolae, că oricum scriu urât. Îți spun ție, că văd că îl cunoști. Ce îți spun ție, aia aduce. Sau oi fi tu?”. De data asta nu m-a mai luat prin surprindere, așa că am găsit soluția: l-am pus să-i scrie Moșului ce își dorește. I-a scris. 

A primit ce a scris – mașinuțe Hot Wheels care își schimbă culoarea în funcție de temperatură (le găsesc încă prin frigider sau prin congelator), dar și ce avea nevoie: cărți cu povești, precum și un bonus: ceva ce își dorise mult într-o librărie, dar eu îi spusesem că era ceva ce numai Moș Crăciun putea să îi aducă, pentru că era cam scump – un set de desenat mașinuțe Hot Wheels. A fost în al nouălea cer și a reluat țopăiala de fericire tipică pentru Moș. M-a și certat că am fost eu prea pesimistă și i-am spus că setul de desenat i-l poate aduce doar Moș Crăciun.

A venit însă și Ajunul Crăciunului. Ca de fiecare dată, ne-a prins în București, pentru că eu tot nu terminam treburile ca să plecăm. Am ieșit pe autostradă pe la 13.30, supraviețuind atât ambuteiajului de la marginea orașului, cât și ambuteiajului nerăbdării lui. Tot drumul a fost temător că nu mai avem timp să facem bradul și nu va ști Moșul unde să oprească. L-am asigurat repetat că vom face bradul la timp, iar Moșul va veni și la noi. 
 
Această poză nu este mișcată :). Se mișca Sammy! (Foto: OM)
M-am ținut de cuvânt și am împodobit bradul în familie. Eu cu fotografiile, el s-a întrecut în a da ”indicații”, iar câinele stătea în mijlocul sufrageriei, sau se băga direct în globuri, fericit că ne-am adunat cu toții în același loc.

Au urmat negocierile pentru culcare. Copilul nu mai prididea cu planurile pentru a-l prinde pe Moș Crăciun: ”Mami, hai să punem camera de filmat în sufragerie. Așa îl putem filma pe Moș”. ”Păi nu am luat-o”. ”Bine, atunci punem aparatul tău de fotografiat, că poate să și filmeze”. ”Și dacă aruncă Moșul cu praf magic ca să nu fie filmat și mi se strică aparatul?”. El nici nu voia mare lucru: ”Doar să-i spun eu câteva lucruri!”. Nu am reușit să aflu ce voia să-i spună. 

După ce s-a culcat, am mai așteptat un timp, ca să mă asigur că doarme dus. Nu aș fi vrut să mă prindă în flagrant, pentru că de când e el în familie, eu sunt cea care asigură livrarea cadourilor sub brad. Pentru mine este momentul de suspans maxim. Mereu mi se pare că fac prea mult zgomot, că fâșâie ambalajele prea tare, că stau prea mult închisă în camera în care împachetez, iar copilul poate da buzna oricând, mai ales că are obiceiul să mai controleze o dată bradul, așa, din senin. 

Anul acesta lucrurile au fost îngreunate de Sammy, care a venit în inspecție și a găsit mingea de tenis – singurul obiect neîmpachetat – pe care Moșul urma să i-o aducă chiar lui. Coada a început să-i bată cu vigoare stânga-dreapta, botul să împingă în minge, mingea a căzut cu zgomot de pe cutia pe care o pusesem... Criza era pe punctul să izbucnească, pentru că un Golden Retriever nu se joacă niciodată pe tăcutelea, iar al nostru cu atât mai puțin! I-am luat-o în ultimul moment, am băgat-o în buzunar și am continuat să duc cadourile la brad. Dar câinele a început să amușine prin pungi, căutându-și mingea. Niciodată, dar absolut niciodată, nu mi s-a părut mai enervant fâșâitul de ambalaj!!! Am început să trag pe mutește de câine, stând cu urechile ciulite spre dormitor. Un nod mi se pusese în gât: mi-era o frică enormă că băiatul meu avea să iasă și să vadă ce se întâmplă la brad... în loc de Moș Crăciun cu barbă albă, mama lui se luptă cu Sammy, ca să îi facă vânt de-acolo, în timp ce o parte din cadouri era în altă cameră!!!

Dovada livrării cadourilor: fotografie făcută fără bliț, pentru a păstra misterul... și pentru că oricum nu m-aș fi gândit să dau drumul la bliț, la ce sperietură trăsesem cu Sammy!
I-am arătat mingea câinelui și l-am ademenit cu ea la mine în cameră, doar că acolo voia să latre ca să o primească. În final am reușit să o ascund suficient de bine încât să se culce plictisit, iar eu am terminat de livrat cadourile, gândindu-mă de ce m-am temut atât de rău de acel flagrant: mi-a fost teamă să nu fie dezamăgit și să nu piardă vraja poveștii lui Moș Crăciun când încă poate nu e pregătit. Și mai ales să nu fiu tocmai eu cea care îi dă vestea realității exact când el aștepta surpriza maximă a visului...

S-a trezit două ore mai târziu - la 2.30 noaptea – și s-a năpustit la brad, ca  să verifice dacă a venit. Venise!!! A deschis pachetele cu chiuituri și țopăieli. A continuat să primească, și a doua zi, cadourile lăsate de Moș și la unchiul, mătușa și părinții acesteia. Și va mai primi și în București, când va reveni din vacanță.

Dar, dincolo de surprize, după primirea cadourilor, fiul meu are cu siguranță întrebări noi pentru Moșul, altele decât cele pe care a vrut să i le pună la început.

Țopăială cu mingea lui Sammy. La 2.30 am. Câine în transă: una din dilemele Crăciunului pentru patruped.
De exemplu, l-am auzit frământându-se: ”Nu înțeleg de ce anul acesta nu mi-a adus ce i-am cerut!” Asta da dilemă pentru un copil... Am început să-i spun că și-a împărțit sarcinile cu Moș Nicolae. Acesta fiind mai mic, i-a adus mașinuțe și alte cadouri mai mici, în timp ce de la Moș Crăciun a primit mai multe, mai mari și care acoperă un an întreg. A funcționat... pentru vreo două ore. 

Apoi am reluat discuția din alt unghi: când era întrebat ce a primit, spunea: ”Doar două mașinuțe”. E drept că fuseseră ”doar” două mașinuțe - Hot Wheels (preferatele lui), din seria Fast and Furious, pe care nu o avea, ceea ce l-a încântat – dar și jocuri, echipamente, un ghiozdan complet utilat și marcat cu Fulger McQueen, un jeep, filme. Toate erau lucruri de care avea nevoie, sau care îi puteau aduce noi bucurii. 

Realitatea este însă că, deși s-a bucurat sincer de ce a primit, frenezia lui de a deschide pachetele nu a avut o împlinire totală, pentru că nu a găsit cele două jucării pe care și le-a dorit cel mai mult în ultimele săptămâni: o mașinuță Hot Wheels Roger Dodger și o pistă Hot Wheels cu niște turnuri (dacă am înțeles eu bine). 

Discuția a continuat. I-am explicat faptul că Moș Crăciun a vrut să îi arate că în viața lui mai e loc și pentru alte experiențe și trăiri, decât cele legate de mașini, că a vrut să îl îndemne să fie deschis la nou, etc. Că poate nu a avut la fabrica lui exact acele două jucării. 
 
Experiențele noi de Crăciun pot fi puternice chiar dacă nu au fost în scrisoarea pentru Moș. (Foto: OM)
În cheia aceasta am plecat la București, pe 26 decembrie după-amiază, cu amintirea ochilor lui plini de întrebări fixați în ochii mei de adult care deja regreta că a vrut să îi maturizeze un pic pe acești doi Moși, dozând  în cadouri prea multe lucruri de care copilul are nevoie ca să crească, și prea puține lucruri pe care și le dorește în magia vârstei lui.

Așa că, ajunsă acasă, am început să caut pe net... mașinuțe Roger Dodger. Nici măcar nu știam cum arată. De fiecare dată el își alege mașinuțele, iar dacă i le cumpăr eu, mă iau după culori și încerc să ghicesc dacă mai are modelul respectiv. Târziu am realizat – din poveștile lui – că numele mașinilor sunt reale și nu create de el.

Internetul m-a pus față în față cu o realitate neașteptată: am aflat că o mașinuță Roger Dodger din anii 70 fusese vândută la licitație pe eBay cu 8000 de dolari! 

Mașinuța Roger Dodger pentru care cineva pare să fi plătit 8000$ (Sursa informației și a fotografiei: http://capitaldiecastgarage.blogspot.ro/)
”E bine, mi-am zis, eu de obicei le iau cu 8 lei”. Am continuat să caut pe site-uri românești, doar-doar oi găsi un furnizor din România. Nimic. Pe un site unde avuseseră Hot Wheels, stocurile erau epuizate. Era 26 decembrie, trecuseră mulți Moși înaintea mea pe acolo. Cât despre pista aceea cu turnuri – am renunțat: pur și simplu nu îmi dau seama ce mai pot lua, în condițiile în care are deja câteva acasă. Blocaj de adult limitat în responsabilitățile lui!

Pe 28 decembrie am mers în Jumbo – marele  rai al mașinuțelor Hot Wheels și ultima mea speranță. Cine cotrobăia de zor într-un turn cu mașinuțe,  golit și acela pe jumătate? Eu, așezată pe vine, ca să pot scoate mai ușor mașinuțele, și un băiețel de opt ani. El era mai dibaci la extras mașini, iar din când în când se uita uimit la mine, cum oftam când  mă uitam la vreun model și constatam că nu e Roger Dodger. 

Am mers apoi și la un stand dedicat Hot Wheels. Am filtrat absolut toate exemplarele expuse, citindu-le denumirile de pe ambalaje: niciun Roger Dodger! Dezastru total! Ce fac???

Am identifcat două Dodge-uri. Cum oricum nu mai știam cum arată acel Roger Dodger, m-am gândit că asemănarea  de nume poate mai atenuează absența. 

Între timp, lângă mine, un cuplu tânăr răscolea printre mașinuțe. El era mai determinat. M-am întrebat pentru o clipă dacă se uită și ei după cadouri pentru un copil. Bucuria lui când găsea anumite modele m-a convins că respectivul copil era acolo, lângă mine, în pielea unui adult tânăr. Când iubita lui a exclamat: ”Vai, uite ce frumoasă e asta!”, iar el a răspuns cu generozitate și căldură: ”Da, așa e! Hai că pe asta ți-o iau ție!”, am știut cu siguranță că băiatul meu este absolut ok: visează mașinuțe, dar are șapte ani. 

Așa că i-am ales vreo trei, pe care i le va lăsa Moșul la bradul de la birou, despre care știe deja că l-am luat pentru a susține un proiect social. Cu Roger Dodger o vom rezolva noi cumva, că doar nu primim totul de la Moș, ci și noi avem puterea să ne împlinim visele!

Nu știu cum va integra el această dilemă: din ce motiv nu i-a adus Moșul exact ce a vrut el. Știu însă că îl voi ajuta cu siguranță să îi găsească un sens pozitiv, care să îl inspire să aibă încredere în el și în ce poate avea în viață. Este, e drept, prima oară când se confruntă cu situația aceasta. 
 
Dileme de mamă: ce cultiv în copilul meu și ce rodește mai târziu? (Foto: OM)
 Mă gândesc însă în continuare dacă oare nu am greșit eu, apăsând prea mult pedala maturizării. Sau poate exagerez, pentru că eu nu am  reușit să vindec urmele lăsate de Moșii săraci în jucării, care îmi lăsau an de an sub brad pijamale și lenjerie de bumbac – necesare și sănătoase de altfel – în copilăria mea din comunism. Cu gândul acesta, mi-am amintit cât am tachinat-o pe mama, ani în șir, pentru aceste cadouri, pe care le-am considerat complet neinspirate. Și abia acum, când eu nu l-am găsit pe Roger Dodger - deși nici nu se compară situația economică și socială - am reușit să empatizez cu mama și să simt cum se simțea ea, probabil, că nu izbutea să îmi pună sub brad jucăriile pe care le visam și se bucura că găsea acele lucruri de care aveam nevoie. ”Erau de bumbac, Oana! Nu știi tu cât de greu se găseau!” – de câte ori nu am auzit răspunsul acesta de la ea și eu abia acum l-am primit în mine, după ce am scotocit fără succes printre mașini Hot Wheels și printre dileme de Crăciun.

Iar dilemele au continuat...

Oare cum putem ști care e doza optimă de vis și de realitate pe care să o picurăm în viața copiilor noștri? 

Oare când îi rănim expunându-i prea direct vieții, în încercarea noastră de a-i pregăti pentru dificultățile ei, sau când îi slăbim protejându-i prea mult? 

Oare este Crăciunul un bun moment să învețe ce este viața, sau este un bun moment să învețe că, oricum ar fi viața, fiecare dintre noi poate să aibă un pic de magie și să se bucure de ea? 

Soare în ziua de Crăciun. O promisiune ca dilemele să se rezolve cu lumină. 25.12.2014 (Foto: OM)


Tuesday, 23 December 2014

Despre singurătate în Piatra Craiului



 
Țara Branului spulberată de viscol și răsfățată de soare/ 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)

”Bine că ai ajuns! Dar inimoasă mai ești, dragă!”

Era vineri seara, ora 11 fără 20, iar eu  tocmai oprisem mașina în fața porții Casei Folea. Doamna Rodica ieșise în curte imediat ce apărusem eu pe ulița care cobora spre cabană. I-am răspuns la salut, râzând, în timp ce ea deja se ducea cu pași iuți înăuntru: ”Bine v-am găsit! Păi cum să nu ajung?”. Apoi am rămas cu ceafa îndoită în sus și cu ochii lipiți de cer. Senin și plin de stele, cu Carul Mic și Carul Mare așezate la loc de cinste în puzderia aurie. 

Mi-am dorit atunci ca fiul meu să fie cu mine, ca să i le arăt. Nu era. Plecasem singură la munte. Aveam nevoie să mă relaxez și să mă adun un pic, după aproape trei luni în care nu am știut exact când a fost week-end și în care ajunsesem să simt tot mai des că pierdusem legătura cu mine, cu eul meu profund. 

De fiecare dată când sunt fără băiatul meu și mă regăsesc într-o situație în care i-aș fi împărtășit o experiență, sau i-aș fi arătat ceva, trăiesc dialogul în minte și în inima mea, ca și cum el ar fi acolo, cu mine... De fapt el e mereu cu mine... Apoi îmi fac o notiță mentală ca să îi povestesc când ne revedem, sau să îl aduc și pe el să vadă. Așa am făcut și vineri seară. Aveam să  prind un cer așa de limpede și când voi veni cu el acolo iar, vom sta amândoi întinși în iarbă – poate nu va fi chiar iarnă, ca acum – și ne vom uita împreună la constelații.

O privire spre mine si cu camera. În poiană/ 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)

Până atunci, însă, m-am întors cu privirea către mine. Eram singură acolo și așa aveam să fiu în toată cabana. Niciun turist nu mai urcase. M-am bucurat. Zgomotele cabanei erau doar ale mele. Ritmul - doar al meu.  

Seara, doamna Rodica, care deja mă consideră de-a casei, mi-a ținut companie, la o cană de lapte cald. Am stat amândouă în bucătăria mică, printre cârnați foarte lungi și groși și carne afumată. Mă uitam cu niște ochi de orășeancă absolută la acei cârnați uriași și nu puteam înțelege cum de îi manevrează fără să îi rupă. Dar nu i-am mărturisit și această nelămurire a mea. O amuzasem destul când am întrebat-o, plină de o altă uimire, cum se procedează cu afumatul acesta. Mi-a povestit cum și unde face focul și afumă carnea – ”E munca noastră de un an. Că de, îți ia un an să crești porcul” . Adusese produsele de la afumătoare chiar în seara aceea și în timp ce vorbea le așeza cu grijă în pungi pentru a le pune la păstrare pentru iarnă, ”ca să nu prindă strat”.

Jumate alb, jumate maron, iar deasupra joc de lumină. Satul Pestera, 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Îmi place să nu fiu chiar un turist la cabană. M-a bucurat întotdeauna să trec linia care în mod normal ar fi între mine și cabanier. Prefer să fiu cumva de-a locului și să reduc cât mai mult distanța dintre omul aflat în vizită și gazda sa. Să ajut pe lângă cabană, să stau la povești, să fac focul în locul cabanierului, să mănânc din mâncarea pe care o pregătește pentru el... 

Acum, la masa de prânz, doamna Rodica a împărțit cu mine mâncarea ei de post – delicioasă, ca tot ce am mâncat până acum gătit de ea. Am rugat-o să nu facă ceva special pentru mine, pentru că am simțit că ar fi fost prea mult. Seara și dimineața m-a răsfățat cu ce știa că-mi place mai mult: bulzul preparat cum numai ea știe, înecat în brânză de burduf topită, telemea proaspătă și zacuscă – ambele producție proprie.

Doamna Rodica este renumită pentru cum gătește. Iar cine nu o cunoaște, dar o descoperă, poate avea o experiență memorabilă. Micuță, agilă, un pic adusă de spate, dar mereu în priză, coordonează cu vocea ei ascuțită și ușor răgușită, dar cu hotărârea unui general, tot ce mișcă la Casa Folea, de la bucătărie, până la organizarea gospodăriei și pregătirea cabanei pentru turiști. Chiar și dl Folea – ”Viiiică”, cum îl strigă ea din capul pieptului când nu îl vede din prima și are o treabă cu el – o ascultă, chiar dacă nu vrea să recunoască întotdeauna.
 
Patru surori - ce-a rămas după o vară plină de fânețuri și flori. 20.12.2014. Pestera. (Foto: Oana Marinescu)
Sâmbătă dimineața, mi-am pregătit rucsacul și am plecat. Am trecut pe la bucătărie să o salut pe doamna Rodica și să-i spun că ies pe munte. Nu s-a putut abține și mi-a zis, uitându-se în sus spre mine, cu ochii ei rotunzi și mici, dar plini de grijă: ”Mamă, dar nu te duci și tu acuma până sus!”  ”Nu, mă duc și eu pe-aici!” ”Bine, mamă, așa, pe-aici”. 
 
Doamna Rodica este unul dintre acei oameni care se miră și se sperie că merg singură. ”Inimoasă” la ea înseamnă ”curajoasă”.  Sunt mulți cei care au această uluire, sau comentează că plec noaptea la drum, conduc ore lungi în orice fel de trafic, merg singură în concediu și pe munte. 

M-am obișnuit cu asta. Eu îmi văd de drumul meu, așa cum sunt eu. Una din puținele cărți pe care le-am citit de două ori în viața mea a fost ”Lupul de stepă”, a lui Herman Hesse. M-a marcat. Eram adolescentă, acasă, la ai mei, când am descoperit-o. 

E o chemare acolo, sus, deși e iarnă. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Am luat-o ușor la pas, spre munte. Mi-a luat un pic până să mă hotărăsc unde să merg. Să fac singură un adevărat traseu de iarnă este o limită pe care nu sunt pregătită să o trec deocamdată. Și nu știam cum era zăpada. Dl Folea, cu fața lui bronzată, jovială, desenată cu riduri adânci, cu ochii negri și plini de veselie, cu părul ciufulit de la căciulă, cu vocea ușor gâlgâită și cântată, mi-a făcut semn cu mâna dreaptă, bătucită de muncă, arâtând spre drum, că pot să merg liniștită: ”Nu e zăpadă decât foarte puțină, iar vremea e bună de traseu”. Ne-am privit complice în ochi: știam amândoi deja că nu rămân doar ”așa, pe-aici”, cum îi spusesem doamnei Rodica. Am zâmbit și am plecat.

Zăpadă-iarbă-zăpadă, tot în poiană. Și un munte ademenitor. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Am luat-o la picior pe o uliță-scurtătură, apoi pe cărarea prin fânețurile îmbătrânite de frig. Amintirea florilor și a verdeții de peste vară era atât de vie în mine, încât aproape revedeam cum se jucaseră pe acolo copilul și câinele, în drum spre poiană. Acum zăpada scrâșnea sub bocanci. Straturi subțiri de gheață trosneau sub pașii mei, iar firele maronii de iarbă musteau de apă pe dedesubt. 

Un câine negru m-a lătrat din spatele unor oi care tocau ceva imperturbabil cu botul în pământ. Același ca și astă-vară. După ce am început să vorbesc cu el, a tăcut, continuând doar să mă adulmece și să privească de la înălțime cum merg mai departe. Parcă stabiliserăm amândoi o graniță: eu rămâneam pe cărare și avansam, iar el nu se apropia de aceeași cărare. Mi s-a părut acceptabilă înțelegerea.

Noi doi am avut o negociere în fiecare zi. 21.12.2014. (Foto: Oana Marinescu)
 Am continuat prin zăpada învechită spre poiană. Cerul albastru și senin mă chema spre munte. Am hotărât atunci să o iau spre refugiul Grind, iar apoi să văd cât pot să urc spre vârful La Om. Zăpada nu acoperise încă muntele. Doar jos, în poiană, în pădure și pe cărările sau în zonele mai protejate de soare reușise să reziste și să se acopere de straturi subțiri de gheață. 

La Table, am prins din urmă un grup de trei persoane. M-am dus cu gândul la doamna Rodica, care s-ar fi bucurat să știe că nu mai sunt chiar singură. Îmi zisese că vazuse un cuplu dimineață urcând și se gândise că mai bine plecam cu ei. Dar pentru mine nu era același lucru. 

”Singură prin vale” înseamnă că sunt cu valea. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Vocile lor umpleau acum valea. Dar eu pe vale voiam să o ascult. Să aud cum scârțâie, scrâșnește, crapă, bombăne, mormăie, lipăie, fâșâie zăpada sub fiecare pas al meu. Să aud brazii și copacii desfrunziți frecându-se unii de alții sub bătaia vântului. Să ascult vântul zburând printre ramuri. Să dau voie păsărilor să vorbească între ele. Să dau voie gândurilor mele să plece odată cu vântul, cu zăpada, cu noroiul, cu păsările și să nu se agațe de cuvintele altor oameni. 

Am rămas mai în spate, ca să mă pot face una cu pădurea. Pe măsură ce urcam, zăpada se împuțina. Storceam sub bocanci iarbă îmbibată cu apă și noroi. 

M-am apropiat de cei trei doar la refugiu, unde ei au intrat la adăpost. Am continuat să urc. Încă îmi doream să ajung pe vârf, dar știam că nu aveam cum să o fac. 

Sub nor, aproape de Refugiul Grind. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Plecasem foarte târziu de la cabană; dinspre munte cobora deja un nor tot mai gri, care în decurs de câteva minute acoperise o bună parte din stâncă, în timp ce eu urcam;  lapovița care mă întâmpinase timid  la ieșirea din pădure prindea treptat putere, odată cu vântul. Am zis că urc cât să mai fac niște poze, până aproape de zona unde era norul. Mi-am găsit un loc bun și am rămas acolo minute în șir în tăcere, ascultând muntele. 

Un dor mă chema spre vârf, dar știam că nu am să-i răspund. Era prea periculos pentru acea zi. Am lăsat dorul să zboare cu o rafală și am continuat să stau, în tăcere.   

Valea, o vedere panoramică. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Undeva în dreapta, soarele mi-a oferit un adevărat spectacol pentru câteva minute. Aș putea spune că a fost doar pentru mine, dar ar fi o infatuare. 

Natura nu se învârtește în jurul nostru. Noi putem doar să primim  fărâme din magia ei, dacă suntem deschiși la ea și în mijlocul ei. Eu m-am întâmplat să fiu acolo și am fost prezentă, atunci când soarele a ieșit din norii gri și grei, mânați de vânt. A umplut valea, transformând apoi bobițele mici de lapoviță în cristale jucăușe. M-am bucurat de spectacol. Eram acolo, cu totul, în toată libertatea mea. 
Joc cu soare, nori și munte. 20.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Doar natura poate să creeze un astfel de moment: te simți pe tine cât ești de mic în fața ei și, totodată, cât ești de mare tocmai pentru că ai primit acea minune în viața ta. Poți urca de nenumărate ori pe un munte, urmând același traseu, din nou și din nou. Și totuși de fiecare dată muntele e altfel. Experiența este diferită, natura continuă să surprindă.  Iar tu crești, pe măsură ce urci... dar numai dacă vezi și dacă simți odată cu muntele.

Am stat acolo, sus, pe munte, așezată în iarba uscată până am început să simt frigul. Priveam în vale, dintr-o parte în alta, după cum alergau razele soarelui, norii și vântul peste pădure, prin poieni, peste culmi. În mine am păstrat liniștea și soarele. Fără zgomote. Fără supărare. Fără filtre. Gândurile rămăseseră undeva, în urmă. Eram eu, singură, cu mine însămi. Și era pace.

Singurătatea înseamnă să fii tu cu tine însuți. Îți faci față? (Foto: Oana Marinescu)
Fugim adesea de singurătate. Dar de fapt asta înseamnă să fugim de noi înșine.

Unul din lucrurile cele mai importante pe care le-am învățat în viață a fost cum să fiu singură. Să fiu în pace cu mine însămi, așa cum sunt eu în adâncul meu, fără să trebuiască să apăr, să protejez, să justific, să explic. 

E suficient să fiu; să respir; să simt: cu fiecare inspir, cuprind în mine tot muntele și o lume întreagă. Sunt eu pe deplin, în fiecare pas pe care îl îndrăznesc pe cărare, în fiecare gest pe care îl fac, chiar și în cele de oboseală, sau de nelămurire când nu găsesc un marcaj, sau nu sunt pe o cărare marcată. 

Și sunt liberă. 

Apoi, cu fiecare expir, mă fac una cu pădurea, cu viața, cu universul. Și așa nu rămân ascunsă în mine însămi, ci doar sunt cu mine însămi.  

Este soarele singur? Sau doar este? La fel și noi. Peștera/ 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Sunt liberă cu mine însămi, pentru că nu îmi mai este frică de mine însămi... 

Cea mai mare frică pe care o avem este de noi înșine, de cum suntem noi cu adevărat, în mod autentic. Pentru că am putea să fim respinși sau judecați ca neadecvați. Cădem însă într-o capcană și nu ne dăm seama. Înainte să ne judece ceilalți ca nepotriviți, o facem noi. Așa că ne ascundem, ne îndesăm pe noi în niște cutii strâmte și întunecoase, și zăcem acolo, chinuiți și suferinzi, ascunși de toți ceilalți, dar în primul rând de noi. Ne negăm noi, pe noi înșine. Iar apoi ajungem să ne înstrăinăm de tot de noi. Sau să ne rupem în bucăți.

Și între timp, ne umplem viața cu o grămadă de colecții inutile: haine, pantofi, cărți, status social, slujbe, funcții, orgolii, mașini, zgomote puternice, iubiți sau iubite înșirate pe ață, petreceri, alcool, tutun, vise, bârfe, vorbe goale, nervi, frustrare, furie, griji, responsabilități (doar trebuie să părem și serioși, nu să fim niște frivoli). 

Nicio ofrandă nu este prea mică în goana noastră de noi înșine. Și niciuna nu e suficient de eficientă încât să ne ajute să ne și găsim pe noi înșine. Și uneori nu vedem asta... și fugim, fugim, fugim. Și fugind de noi înșine, ne cufundăm tot mai adânc în labirint.

Lumină înseamnă libertate. Trebuie doar să o vedem. Dacă nu, vedem norul. Peștera, 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Am coborât de la jumătatea muntelui în acea zi fără să urc pe vârf. Și totuși mă simțeam împlinită. Nu ajunsesem sus, pe creastă, dar fusesem eu cu mine însămi. 

Am rămas la fel și a doua zi, deși nici atunci nu am putut să plec pe traseul pe care mi-l propusesem, din cauza viscolului puternic și a ninsorii. Am înfruntat frigul și am plecat să culeg fotografii pe-aproape de cabană. 

Am ajuns pas cu pas din nou în poiană, cu toate că la început nu am vrut să mă mai duc până acolo. Într-un final, curiozitatea de a o vedea cuprinsă de viscol m-a făcut să continui pe drumeagul înzăpezit până am ajuns la ea. 
Spectacolul vieții e pentru cine are curaj să ia parte la el. 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Și a meritat din nou. Am surprins un alt spectacol unic al soarelui, care se juca în poiană, printre nori, zăpadă, vânt și brazi. Complet diferit de cel văzut cu o zi înainte. Dar atât de puternic! Deși nu îmi place frigul și îl simțeam deja, l-am ținut în afara mea, ca pe un companion de drum. În mine am lăsat doar soarele cel plin de chef de joacă. 

Nu i-am mai dat drumul nici când, aproape de cabană deja, viscolul și ninsoarea îmi șfichiuiau la propriu fața, de parcă era brăzdată de sute de ace de gheață. În mine era cald și însorit. Asta alesesem eu, cu mine însămi, din acea experiență și nimic altceva.

Ninsoare în satul Peștera, în timp ce eu eram plină de soare. 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Am intrat veselă în bucătăria familiei Folea. Doamna Rodica m-a întâmpinat exclamând îngrijorată: ”Hai, mamă, că tocmai mă gândeam la tine. Mi-am zis: ‹Ce-o face fata asta? Nu vede ce vreme e?›”

Am râs din nou. Eram liniștită, chiar dacă zgribulită. Eram în libertatea mea deplină. Pentru că știam ce înseamnă singurătatea mea pe munte, cu sau fără viscol și zăpadă. 

Singurătatea nu e goală. Satul Peștera. 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)
Aproape că îmi plimbasem singurătatea cu mine în acele două zile de hoinăreală, scrutând-o și analizând-o în adâncimea ei, în fața  mirării doamnei Rodica, dar și a unor întrebări din viața mea.

Singurătatea nu este goală, câtă vreme îți dai voie să fii tu, acolo, cu tine, în sinea ta.

Singurătatea nu este sălbatică, câtă vreme îți lași inima să bată și pentru ceilalți. 

Singurătatea nu este slăbiciune, câtă vreme ai puterea să fii tu cu tine însuți și să te privești în ochi cu seninătate. Pentru că atunci ești liber. Și dacă ești liber, poți corecta ce e de corectat și poți crește.

Gheață pe dreapta, după cum a bătut viscolul. Soare în interior, după cum am vrut eu. (Foto: Oana Marinescu)
 Îmi place libertatea mea. Enorm :).

In loc de PS: Casa Folea, la fel de portocalie, oricât ar ninge. Satul Peștera, 21.12.2014 (Foto: Oana Marinescu)

Monday, 17 November 2014

Lecțiile alegerilor din 2014: aroganța puterii vs. puterea cetățeanului



Piata Universității, 16 noiembrie 2014, în jur de ora 19.30. Se scanda pentru dreptul la vot al românilor din străinătate. (Foto: Oana Marinescu)


Anunțarea rezultatelor turului I de la prezidențiale a scuturat România ca o undă de șoc. Cei doi finaliști au devenit, în termeni de imagine, exponenții a două realități posibile pentru România, ca două drumuri, pe care noi alegem să o luăm în funcție de cum punem ștampila de vot, sau de decizia noastră de a veni sau nu la urne.  Dincolo de emoție și de evenimente concrete, sunt câteva lecții pe care avem nevoie să le învățăm din această experiență extrem de puternică și să acționăm de aici încolo:


1. Fragilitatea structurii constituționale și instituționale a României, în fața voinței personale a unor oameni, care dețin diferite niveluri de putere, la un moment dat. În vara lui 2012, am asistat cu toții la cea mai agresivă tentativă de reorganizare a structurilor statului pentru a deservi un obiectiv politic – suspendarea președintelui. Alegerile din 2014 au reprezentat episodul următor acelui moment, nu pentru că în felul acesta putea să fie îndepărtat în mod legal și constituțional cel mai bătăios dintre președinții României de după 1989, ci pentru că o serie de practici folosite în acea etapă au fost utilizate din nou, cu mai puțin zgomot și mai eficient. 

Am să dau doar câteva exemple:
a.       Suspendarea temporară, prin ordonanță, a prevederilor legale care împiedicau migrația politică a primarilor, exact înainte de alegeri, a permis trecerea la PSD a aproape 400 de primari din opoziție și implicit consolidarea poziției sale în teritoriu, în defavoarea opoziției. Dacă corelăm măsura cu controlul pe care primarii reușesc să îl exercite asupra electoratului în teritoriu  - și includ aici listele suplimentare, turismul electoral și votul multiplu, probleme relatate pe larg de jurnaliștii care au făcut investigații și de reprezentanții unor ONG-uri – înțelegem miza suspendării temporare a prevederilor legale.
b.      Numirea unui Avocat al Poporului docil, care a asigurat o poziție de non-combat față de această problemă, în ciuda sesizărilor societății civile. Așadar, ca și în vara lui 2012, nu doar că a fost gândită măsura de suspendare a cadrului legal în favoarea interesului personal și de partid, ci – mergând pe un sistem opus mecanismului de ”check and balances” tipic statului de drept – a fost implementat și mecanismul care să împiedice declanșarea unei reacții de autoapărare instituțională a statului democratic, în fața unei astfel de virusări.
c.       Neutralizarea CNA, inițial prin controlul politic, iar apoi prin blocarea Consiliului de Administrație, coincidență, chiar în ultimele săptămâni electorale, când ecranul televizorului a devenit instrument de propagandă și de dezinformare. Așa au fost difuzate cântece patriotice în zilele alegerilor, în concordanță cu mesajul de campanie al unuia dintre candidați, sau au fost transmisii de la Paris, cu cameramanul așezat cu spatele la coada de mii de oameni care așteptau să voteze și cu povestea că strada este goală.
2.       Drepturile fundamentale ale românilor rămân încă, pentru mulți, suspendate între ”lozinci” și ”valori”. Această ambiguitate este probabil sursa fragilității democrației românești. Dacă nu credem în drepturile și libertățile noastre fundamentale și nu respectăm aceleași drepturi și libertăți fundamentale în fiecare din concetățenii noștri, cum putem avea pretenția că trăim într-o democrație? Dacă ne-am construi viața, ca cetățeni simpli, sau dacă ne-am construi proiectul politic ca activiști, indiferent de orientarea ideologică și doctrinară, fundamentându-ne pe aceste valori, atunci nu am face și nu am spune o enorm de multe lucruri. 

După o campanie în care și numele lui Ion Rațiu a fost folosit de o cu totul alta tabără decât cea care l-ar fi votat, Elisabeth Ratiu a ieșit să-i încurajeze pe românii care stăteau cu miile ca să voteze, la Londra.  Sursa: Hotnews/ Facebook/ ICR Londra
Și aici sunt cîteva exemple dureroase:
a.        Deși tendințele de la ultimele scrutinuri au arătat o creștere a prezenței la vot în străinătate, discuțiile privind reglementarea votului din străinătate au rămas fără nicio finalitate, iar MAE a organizat alegerile după același cadru legal și după aceleași proceduri expirate. În plus,  în ciuda șocului de la primul tur de scrutin, să refuzi o soluție pentru a crește numărul de secții de votare în diasporă, pe motiv că nu schimbi regulile în timpul jocului, după ce ai schimbat alte reguli tot în timpul jocului – legiferarea migrației primarilor – este doar praf în ochi, pentru a acoperi faptul că nu vrei ca anumiți cetățeni să voteze. Abordarea nu este nouă: la alegerile din 2009, românii din străinătate au fost tratați în mai multe declarații publice ca fiind cetățeni de rangul doi, doar pentru că s-a considerat că ei au înclinat balanța în favoarea câștigătorului. Dar oare ce este mai important într-o democrație: dreptul de a vota, sau opțiunea pe care o exprimi prin vot?
b.      Mistificarea rezultatelor votului prin tot soiul de tehnici de fraudare, pe principiul ”bob cu bob se adună un procent”. Din nou: să iasă un anumit rezultat electoral pentru că așa au vrut cetățenii – e una; dar să modifici votul cetățenilor, punându-i pe alții să voteze de două ori, sau în locul unora care lipsesc din localitate; să cumperi voturi cu bani, sau să le obții prin frică, intimidare și manipulare – aceste lucruri arată că, într-adevăr, pentru unii, votul este o lozincă și nu un drept, o valoare.
c.       Putem include aici și alte exemple, precum dreptul la informare publică, dreptul la o împărțire echitabilă și în interesul public a banilor publici, care au devenit lozinci în fața unor fapte concrete, precum manipularea informației și a datelor, sau suplimentări de venituri pentru anumite categorii socio-profesionale, care poate nu aveau un fundament economic real, în timp ce cheltuielile de investiții, care creează locuri de muncă, activitate în mediul privat și bani la buget din taxe și impozite, au fost suspendate.



3.       Aroganța puterii depinde de descurajarea oamenilor. Experiența ultimilor ani în România și experiența și din alte state – inclusiv din Ungaria vecină, care nu mai îndeplinește criteriile unei democrații – arată că aroganța puterii rezistă câtă vreme oamenii se simt descurajați și lipsiți de forță în fața politicienilor, fapt care îi face să nu opună rezistență și să nu sancționeze politicul. Practicanții acestui tip de politică o știu și recurg adesea la intimidare pentru a îngenunchea rezistența. Relatările recente despre cum taie și spânzură primarii în teritoriu sunt un exemplu elocvent. Mai este un ingredient care se adaugă în acest exercițiu arogant al puterii: ura. Frustrarea oamenilor este canalizată prin discurs politic și propagandă spre oricine altcineva decât spre deținătorii puterii și este adesea transformată în ură și agresivitate. Iar această campanie a aprins din nou unele din cele mai murdare teme din mentalul colectiv românesc: ura față de străin, deși candidatul care se prezenta ca român pur are sânge italienesc și albanez în vine; ura pe motive de religie; negarea dreptului la demnitate personală, tocmai prin utilizarea unui limbaj public extrem de agresiv (compararea unui candidat cu un ”lucru” a fost mai dură chiar și decât etichetele negative puse acestuia, legate de lipsa de compentență, sau incapacitatea de a vorbi).



4.       Puterea stă de fapt în noi, în fiecare dintre noi, în ce facem și ce acceptăm de la zona politică. Mobilizarea extraordinară între cele două tururi de scrutin a arătat că de fapt românii pot să găsească resurse extraordinare de voință și de acțiune pentru a spune ”NU” atunci când se simt amenințați în drepturile lor fundamentale. O societate atât de atomizată ca cea românească s-a unit la vot nu pentru că a fost convinsă de un lider politic, care a prezentat un proiect pentru țară, ci din solidaritate cu cei cărora le-a fost luat dreptul de a vota și din opoziția în fața minciunii și a aroganței. Impactul emoțional al cozilor de la secțiile de votare din străinătate, al umilinței trăite de cetățeanul român plecat în străinătate de nevoie în fața statului român, a mobilizat atât prezența masivă la vot, cât și susținerea candidatului care nu reprezenta imaginea acestui stat acaparat de o forță politică arogantă. Facebook, youtube și rețelele de socializare în general au devenit nu doar canale de informare, activare socială, mobilizare, ci și antidoturi la propaganda oficială. Prezența masivă în social media a candidaților și cu precădere a candidatului perdant nu a reușit să împiedice dezvoltarea unei agende proprii în mediul online. Emoția generată de determinarea românilor din străinătate de a veni la secțiile de votare pentru a vota, tocmai pentru că nu sunt lăsați să voteze, enervarea față de frauda și corupția din țară asociate cu alianța de guvernare, și umorul la adresa candidaților au contribuit masiv la această tendință.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/3929/13569513/1/10393863-10205388496701590-6622203055666806463-n.jpg?width=630
Votul cu periutele de dinti: românii au petrecut noaptea în fața consulatului, la Munchen - cu periute, pături și scaune la ei -, pentru a fi siguri că reușesc să voteze pe 16 noiembrie. Sursa foto: gândul.info



Întrebarea este ce facem de mâine încolo, după ce euforia alegerilor se risipește. Cei doi finaliști au ieșit cu mesaje corecte. Cel care a pierdut alegerile, a recunoscut victoria oponentului său și dreptul poporului de a alege. Cel care a câștigat alegerile a formulat o serie de priorități, în consonanță cu preocupări care se regăsesc pe agenda publică. 

Însă dincolo de aceasta, o problemă reală este legată de faptul că atitudini ca cele menționate la punctele 1 și 2 din articol sunt transpartinice. Ele fac parte din esența competiției politice din România și în loc să dispară pe fondul intrării în UE, ele se acutizează: politicienii din România nu au învățat încă să concureze în interiorul jocului democratic și al responsabilității publice. 

Oameni care acum se aliniază în spatele președintelui ales, la poza de grup, au participat la aranjamentul din Parlament din vara lui 2012 și l-au justificat în spațiul public; președintele încă în exercițiu este el însuși un expert în renegocierea  limitelor puterii constituționale ale funcției de șef al statului, cu susținerea politicienilor din două partide de pe scena politică românească; cât despre arcul guvernamental – nu mai e nevoie să reiau. 

Aici intervine de fapt nișa de oportunitate a președintelui ales, care – fără să fie la fel de vorbăreț și omniprezent ca cel în funcție – are șansa – dificilă, e drept – să se poziționeze și să asume rolul de garant pentru funcționarea echilibrată a instituțiilor statului de drept. O va face? Va vrea să o facă? Va reuși să o facă? Vom vedea...

Însă indiferent de ce va face noul președinte, este bine să ne uităm la noi, ceilalți, cetățenii români și să nu considerăm că, odată ce a fost votat, treaba noastră s-a terminat. Dacă ar fi să privesc din nou ziua de 16 noiembrie 2014 dincolo de evenimente și de emoții, aș reține ”solidaritatea”, ”responsabilitatea”, ”respectul” și ”determinarea” arătate de oamenii simpli. Ce-ar fi să nu ne lege aceste valori doar o dată la câțiva ani, atunci când suntem sub presiune, ci să fie prezente câte un pic în fiecare zi, în fiecare inițiativă a noastră? 

Ce-ar fi să ne gândim mai des la ceilalți cu solidaritate și respect și să facem echipă pentru a realiza împreună ceva util, frumos, important, indiferent de opțiunile politice pe care le avem? 

Ce-ar fi să ne gândim și noi ce putem face pentru comunitate și nu doar ce face comunitatea pentru noi? 

Pentru că dacă noi începem să construim împreună și prin forțele noastre, nu va mai putea să vină niciun politican să ne pună la colț cu aroganță. Puterea va rămâne la noi, în acțiunea noastră, câtă vreme dorim noi.

Conștiința puterii cetățenilor poate să rămână astfel marea lecție a alegerilor prezidențiale din 2014 și marele câștig. O păstrăm?

Câteva linkuri interesante:
Despre criza din vara lui 2012 am scris pe Contributors, la momentul respectiv, iar articolul poate fi citit aici.
Romani si gaze lacrimogene la Torino - aici.
Gustul amar al democrației la Paris, descris de Matei Visniec - aici.
Despre cum se mișcă șefii locali în teritoriu, un reportaj dureros aici; despre un model de turism electoral, aici; mărturii ale observatorilor societatii civile, aici.
Despre cum îi uluiește viața politică românească pe politicienii nemți, aici.
Și cum reconstruim realitatea la tv - un exemplu aici.