Thursday, 27 February 2014

ROOTS REVIVAL ROMANIA - o uluitoare revizitare a rădăcinilor



Există uneori în viață momente în care vrei să rupi ritmul, să ieși din cursa în care alergi și să plonjezi cu totul, dar absolut cu totul, în ceva nou, de neegalat, surprinzător și frumos. Și să te bucuri... Pur și simplu să simți câteva minute DOAR BUCURIE. 

Și este uneori atât de greu să poți face ruperea aceasta de ritm chiar în spațiul în care te învârți zi de zi... 

Și totuși uneori se poate! 

Nici nu știu cum am reușit luni seara ca, în mai puțin de o oră, să fug dintr-o întâlnire de aproape trei ore, să-mi schimb ținuta și să ajung la Ateneul Român. Aveam invitație la un concert oferit de SensiBlu: ”ROOTS REVIVAL ROMANIA. O călătorie jazzistică în inima folclorului românesc”. 

Când s-a stins lumina în sală, eram încă în stare de alertă. Mii de fire mă țineau conectată la ritmul acelei zile. A fost însă suficient să aud primele note ca să mă eliberez: vocea uluitoare și răscolitoare a Mariei Casandra Hauși, o tânără artistă din Maramureș, dedicată Doinei românești, a umplut Ateneul cu cântecul ei plin de emoție și de forță, fără a avea o prezență fizică de la început. 

 
Maria Casandra, pe scenă, după o trecere răscolitoare prin public. Sursa foto: Roots Revival Romania
Când a intrat în sală, pe culoarul din spatele scaunelor, și s-a îndreptat cu pași lenți, doinatici, spre scenă, publicul părea deja prins în notele profunde și puternice. Am simțit cum mă răscolește pe dinăuntru, mă rupe de prezent și mă duce într-un timp imemorial, atât de departe și, totuși, atât de aproape: Timpul rădăcinilor... Pentru că tradițiile de fapt fac parte din noi, ne hrănesc la rădăcină. 

Iar din acel moment, timp de o oră și jumătate, am înlocuit ritmul meu obișnuit cu un mix de ritmuri din alte lumi: din Maramureș, de la Maria Tănase, din Iran, din spațiul eurasiatic.

Și totuși ROOTS REVIVAL ROMANIA nu este un concert folcloric. Ci o revizitare și o reinterpretare a creației tradiționale, atât prin filtrul modern al jazzului, cât și prin filtrul altor culturi: proiectul a fost creat de un artist iranian, Mehdi Aminian, pasionat de combinația inedită între diferitele tradiții muzicale și improvizația jazz. L-a pus în practică împreună cu Peter Hurley, un prieten din Irlanda, care s-a mutat in Romania acum 20 de ani și care a organizat proiecte etnografice de succes în Maramureș. În proiectul actual mai sunt artiști din șase culturi diferite – România, Turcia, Germania, Marea Britanie, Armenia, Spania

Dragobetele cu Roots Revival - Ateneul Roman. Sursa foto: Roots Revival Romania
 
Începutul a fost în 2013, când, la invitația lui Mehdi Aminian, muzicieni excepționali din mai multe țări (Irlanda, Liban, Turcia, Armenia, Moldova si Romania) s-au cufundat timp de o săptămână în stilul de viață tradițional al oamenilor Maramureșului, în obiceiurile și credințele lor. Experiența a prins viață în muzică, interpretată la Cimitirul Vesel din Sapânța și la Bucuresti și înregistrată pe un CD -  "Roots Revival Romania" - Chapter one: Maramures.  

In 2014, "Roots Revival Romania" a organizat un turneu în patru orașe din România (Brasov, Cluj-Napoca, Timisoara și București), între Dragobete și Mărțișor, îmbogățit de vocea Mariei Casandra, ca artist invitat, și de repertoriul Mariei Tănase transpus într-o cheie nouă. "Frumusețea unui astfel de demers muzical consta în faptul că nu știi de la început către ce te îndrepți. Ai o bază sonoră de la care pornești, iar apoi fiecare aduce în proiect parte din sufletul său”, spune Mehdi Aminian, care arată și că spectacolul din acest turneu a fost creat practic de la zero, cu o săptămână înainte de primul concert, odată cu întâlnirea celor șapte artiști la București pentru repetiții. 

Pe 1 martie, concertul poate fi audiat la Sala Radio! Vi-l recomand! 

Alte detalii sunt aici.

Thursday, 20 February 2014

Prima poartă spre Nepal: Kathmandu

Poartă budistă, în Tibet, la peste 3000m altitudine. Una din porțile de care m-am îndrăgostit. Copyright: Oana Marinescu

- urmarea articolului din 13.02.2014 -


Prima poartă de intrare în Nepal a fost în Kathmandu. Am aterizat, pe 23 octombrie, oarecum  năucită după o noapte cvasi-polară în escală pe aeroportul din Doha. Habar nu aveam că era doar prima poartă și că urma să mai descopăr și chiar să mă îndrăgostesc de altele. Din clipa în care mi-am pus rucsacul în spate, în avion, mi-am mutat toată atenția pe ce aveam de făcut atunci, pe loc, pas cu pas, pentru a intra în Nepal.

Controlul bagajelor pe aeroport – chiar și la intrarea în țară - și modul de aplicare a vizei m-au amuzat. Procedurile voiau să sugereze rigoare: formulare detaliate de completat, inclusiv prezența unuia despre care ulterior am aflat că nu mai era necesar; fotografii pentru viză; trei funcționari așezați unul lângă altul la un ghișeu de un metru, care-și treceau hârtiile din mână în mână punând timbre, numere de înregistrare, poze, parafe într-o ordine cvasi-ritualică; poliția de frontieră; vama; verificarea bagajelor, etc.

Dar dincolo de aparență am intuit două lucruri. Pe de o parte, procedurile de trecere a frontierei aveau ceva moale, erau lipsite de rigiditatea occidentală și la un moment dat mi-au creat un sentiment de relativitate. Am regăsit ulterior aceeași senzație în situații foarte diverse, ca parte a specificului cultural local. Așa am ajuns să definesc Nepalul ca ”Țara lui Maybe”. Pe de altă parte, se simțea chiar și acolo, în spațiul rece și slab luminat al aeroportului, curtoazia caldă a nepalezilor.
Kathmandu spiritual. Tehnologie și ritual în ”Țara lui Maybe”: Localnic, vorbind la un IPhone și purtând Kumkuma - un punct de culoare roșie pe frunte, între sprâncene, cu valoare simbolică în ceremonii religioase hinduse. Se aplică pe punctul de Chakra considerat cel mai sfânt din corpul uman. Copyright: Oana Marinescu

Am organizat bagajele pe cărucioare, ne-am fotografiat așa, obosiți și încercănați – poza ”de dinainte de trekking” -  și am ieșit din aeroport. Eram un grup de opt persoane, dintre care șapte eram pentru prima oară în Nepal. Afară ne aștepta reprezentantul agenției locale, cu un microbuz. Știam asta. Știam și că trebuia să mergem direct la acesta și să nu dăm bagajele celor care veneau spre noi să ne propună să ni le care la mașină. Am prelucrat informația și m-am adaptat.

L-am văzut pe cel indicat de Alex că este omul nostru de legătură și am reușit să mă strecor rapid printre bărbații cu pielea tuciurie care ne zâmbeau și ni se adresau într-o engleză cu o puternică amprentă locală. Am găsit microbuzul nostru - identic cu alte câteva din parcare de altfel. Mi-am asigurat urcarea genții în portbagaj și m-am așezat pe un scaun, cu rucsacul în brațe. 

Golul asociat Nepalului din mine începea de-acum să se umple. Pentru început erau instrucțiunile date de Alex, pe care, în ciuda stării de năuceală,  le procesam pe pilot automat. Experiența nenumăratelor delegații în care am fost și a trebuit să mă integrez în proceduri, agende, reguli de protocol și de securitate, indiferent de cât de obosită sau stresată eram, și-a spus cuvântul. Deși pentru localnici păream o turistă, mental eu nu eram una și nici nu mă simțeam așa. Pornisem într-o experiență de descoperire.

Am stat în microbuz câteva minute înainte de a ne pune în mișcare. Aproape că mi-am tras sufletul un pic derutată: Ieșisem în Kathmandu, iar eu habar nu aveam unde eram de fapt!!!
 
Kathmandu-ul pe care aveam să-l descopăr e plin de oameni și divinități, culori și mirosuri, mărfuri și ofrande. Greu de ghicit de pe aeroport. Copyright: Oana Marinescu
Mă uitam cu o curiozitate avidă în jur, cu toate simțurile activate la maxim. Parcarea era cufundată în întuneric, cea mai apropiată lumină fiind pe o stradă asfaltată și destul de lată din dreapta. De jur împrejur staționau și alte microbuze. Păreau surori.  Localnici - bărbați - vorbeau tare și se mișcau foarte repede pe lângă ele. La început nu am reușit să-mi dau seama care erau oamenii noștri și nici câți veniseră. De fapt nici acum nu mi-e clar. Nu mi-am dat seama nici când au reușit să urce toate bagajele în microbuz, deși am înregistrat o agitație energică la ușa din spate.

La un moment dat am început să-i studiez pe reprezentanții agenției. Făcusem cunoștință cu ei, dar nu putusem să le rețin numele. Mă simțeam și prost și ciudat, de parcă nu reușisem să fac un contact real cu reperele noastre în Nepal. Unul dintre ei, Temba, avea să ne însoțească de-a lungul întregii expediții. Mi-a luat vreo două zile să îi pronunț corect numele, mai ales că două ore mai târziu am făcut cunoștință și cu un coleg al lui pe care îl chema... Pemba. Aveam mereu senzația că mi se împiedică limba când să îi rostesc numele și mă blocam. Dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de compania lui plină de solicitudine și să constat că rareori găsești un om cu un râs atât de molipsitor. 

Temba, la finalul unei zile de trekking, cam pe la 2000 de metri. Bine-dispus și atent. Copyright: Oana Marinescu
M-am uitat la fizionomia lor: scunzi, îndesați, cu o conformație puternică, lată în spate. Aveam să înțeleg mai târziu că era rezultatul căratului în cârcă pe cărările himalayene, una din activitățile de bază în  satele din munți, unde nu există drumuri, ci doar cărări. Culoarea tenului le topea trăsăturile în noapte. Doar zâmbetele largi ce le dezvăluiau dinții și albul ochilor mereu în mișcare îi localizau aproape fosforescent în întuneric.

Am urmărit fascinată modul în care vorbeau și interacționau cu Alex. Erau foarte calzi și prietenoși, îl tratau cu o familiaritate ce vădea un respect special și o foarte mare încredere. Parcă i se adresau fratelui mai mare. După aceea am aflat și sensul cultural al acelei raportări: în Nepal, localnicii se adresează unii altora folosind diverse apelative care fac trimitere la relațiile de familie. ”Diddi” înseamnă ”soră mai mare”, ”dai” – frate mai mare; ”bai” – frate mai mic, ”bahini” – soră mai mică.

Mai târziu, după ce am început trekkingul, și eu am fost ”Oana Diddi”, sau ”Diddi”. Un cuvânt care a avut puterea de a crea o legătură specială între noi, dincolo de culturi, gen și statut social. Eram sora lor pe munte, motiv pentru care am și dansat cu ei.

Oana Diddi, cu flori și nelipsitul aparat foto, la coadă pentru a dona pentru o școală, și Irina (Vasilescu) Diddi, semnând pentru donație. Cam în a treia zi de trekking. Photo Credit: Roxana Poede
Revenind însă la primirea noastră pe aeroport și la primul contact uman și cultural cu Nepalul, în tot acel iureș de interacțiuni logistice, ne-au oferit eșarfele lor tradiționale, Khata. Dar au făcut-o diferențiat: ”Alex Dai” a primit una verde cu desene colorate, iar noi, ceilalți, unele ivoire, cu modele făcute din țesătură. 

Gestul de a oferi o eșarfă – Khata – este originar în Tibet și s-a răspândit în mai multe țări din zona asiatică. Deși nu există înscrisuri doveditoare, se consideră că originea obiceiului precede apariția budismului în Tibet. Eșarfele pot fi din bumbac, mătase sau alte tipuri de fire, iar pe ele sunt simboluri sau mantre. Cu o valoare simbolică puternică, fac parte din viața tibetanilor de la naștere și până la moarte.

Eșarfă Khata utilizată cu o mască ritualică, într-un templu budist din Tibet (3500 m). Copyright: Oana Marinescu
Oferirea unei Khata arată respect, afecțiune, deschidere sufletească. În cultura tibetană  sunt ritualuri stricte pentru înmânarea unei Khata, în funcție de rol, context și de persoana care o primește. De exemplu, pentru un context oficial, eșarfa este împăturită cu capetele orientate și deschise spre cel care o primește, semn că  inima celui care o oferă este deschisă și fără gânduri ascunse. 

Ritualul pentru noi a intrat mai degrabă în categoria eficienței, dar și-a păstrat doza lui de căldură. Emoțiile, dezordinea primului contact, spațiul restrâns din microbuzul în care ne suiserăm deja cu toții și tipicul relației dintre agenție și clienți au avut probabil fiecare rolul său. Așa că ni le-a distribuit unul din reprezentanții agenției, în timp ce ne spunea că reprezintă urarea lor de bun-venit, potrivit tradiției locale.

Mi-am atârnat la gât eșarfa  lăsându-mi degetele să curgă pe țesătura mătăsoasă. O bucurie liniștită a înlocuit surpriza gestului. Apoi atenția mi s-a mutat iar spre stradă, adunând cât mai multă informație – curiozitatea rămânea încă agățată de lumea exterioară, de forme, lumini, umbre, zgomote, mirosuri, oameni. 

Mai târziu, am revăzut momentul ca pe un ritual cultural de intrare în Nepal și în familia – cuvânt atât de important acolo – care avea să aibă grijă de noi pe munte. 

Tot mai târziu aveam să trăiesc momente de trecere completă de la percepția lucrurilor  prin prisma unei relații comerciale, la o relație umană unică, pe un munte de neimaginat pentru mine, la București: Manaslu.
Kathmandu monumental - un oraș cu o mitologie prea vie pentru a fi un muzeu. Copyright: Oana Marinescu

- va urma -

Monday, 17 February 2014

Adio, Cuca. Oare?

Cuca în 2014, cum se lasă ea văzută atunci când vii dinspre Voina. Copyright: Oana Marinescu


Privim adesea cu dor și cu nostalgie în trecut. Locuri unde am fost la un moment dat, lucruri pe care le-am făcut, experiențe pe care le-am avut, oameni pe care i-am întâlnit prind viață în amintirea noastră și ne cheamă puternic înapoi.

Ne bate inima energic, un nod ne leagă respirația în capul pieptului și regretăm că nu mai e ce-a fost. Este atât de intens, încât nu ne dăm seama că, în această formă, dorul și nostalgia ne țin captivi într-un timp care nu poate să vină. Uneori rămânem așa, cu fruntea parcă lipită de ceafă. Ajungem să împietrim cu privirea înapoi, pentru că nu trăim și altceva, din prezent, nu mai vedem în viitor, nu procesăm experiențe noi, care există și  curg chiar din cele care ne-au luat prizonieri.

Așa ne umplem cu regrete și ne legăm cu reverii de o epocă trecută, ideală. Cu cât înaintăm în vârstă, se adună mai multe motive de împietrire și, implicit, de frustrare. Și ne zbârcim. Și pe dinăuntru și pe dinafară. Și când te gândești cât de bine ne simțim uneori în brațele acelui dor nostalgic...

Uneori însă ne trezim la timp...

Pe un traseu care a schimbat sensuri, la ora când noi mergeam doar la o cabană. Copyright: Oana Marinescu

De câteva luni, atunci când fiul meu vrea să afle ceva din trecutul meu, întreabă: ”Pe vremea ta cum era?”. La început am simțit o mare nepotrivire între cuvinte și realitate: în fond, între vremea mea și vremea lui nu este o distanță temporală atât de mare, în ciuda transformărilor prin care a trecut lumea între cele două copilării.

Prima oară când mi s-a părut că formula are un sens a fost sâmbătă (15 februarie 2014) seara, când eram la Cabana Cuca, din Iezer-Păpușa. L-am dus acolo în acest week-end, din două motive. În primul rând, ne doream să facem o ieșire la munte, care urma să fie de fapt primul lui traseu de iarnă. În al doilea rând, pe mine m-a prins într-un mod inconturnabil dorul de Cuca acum o săptămână, într-o discuție cu o amică.

Cuca în 2014, văzută la apus de pe platoul de deasupra cabanei. Copyright: Oana Marinescu

 ”Dor” poate e prea puțin spus de fapt... Am resimțit acea nevoie pe care o aveam în fiecare an, ”pe vremea mea”, să merg la Cuca. Voiam să retrăiesc bucuria totală, plină de viață, care mă umplea atunci când o porneam la pas și ajungeam la cabană.

Drumul spre Cuca si-a păstrat frumusețea. Copyright: Oana Marinescu


Am descoperit cabana aceasta și masivul Iezer-Păpușa când aveam 19 ani, în vara lui 1995, fiind cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în urma unei școli de ghizi montani eșuate. A fost dragoste la prima vedere: m-a cuprins cu mult înainte să ajung la cabană, când am sărit dintr-o basculantă care ne-a urcat până pe Barajul Râușor. Eram încă în aer când am îmbrățișat dintr-o privire brazi, lac și cer și am simțit cum m-am legat instantaneu de acea lume de o frumusețe sălbatică. Când am atins pământul cu picioarele eram deja de-a locului.

Barajul Râușor, 2014. Copyright: Oana Marinescu

 De atunci și până în 2004 am mers la Cuca aproape în fiecare an, uneori și vara și iarna. Într-o iarnă, ai mei au vrut să anunțe poliția că am dispărut. Eu le spusesem că vreau să stau la Cuca ”aproape o săptămână” și am stat ”peste două săptămâni”. Ninsoarea abundentă din acel an fusese pentru mine o motivație  în plus să  mai rămân la cabană, iar pentru ai mei un motiv de panică.

M-am împrietenit cu cabanierii; am bătut munții la nesfârșit și fără să mă plictisesc; am cules plante și afine; unele din cele mai importante decizii le-am luat în pădurile acelea sălbatice, sau în golurile alpine, alergând cu privirea prin sistemul de văi. Anii - puțini - în care n-am ajuns la Cuca și, implicit, în Iezer-Păpușa, i-am simțit mai săraci.

Există în acel masiv o  energie la care mă conectam chiar dacă nu ajungeam pe munte, ci rămâneam la cabană, ca să mă protejez de ploile  care coborau uneori fără sfârșit din Poiana Sfântul Ilie.

Coama Tamburei în soare și zăpadă, la 8.30 dimineata. Copyright: Oana Marinescu

O perioadă Cuca nu a mai avut cabanier. Cam atunci am intrat și eu într-o nouă etapă de viață, începând totdată să merg la o cabană mai civilizată din perimetrul Voinei.

Diferența dintre cele două aducea a trădare: la Cuca nu aveam curent, apa era la râu, iar toaleta în afara curții, pereții erau din lemn, acoperișul mereu curgea, telefonul era o glumă, iar ursul dădea adesea iama în cabană când nu era cabanierul, căutând mâncare. Nu intra pe ușă niciodată, ci rupea un perete, iar noi admiram stricăciunile în timp ce ascultam povești despre urșii din Iezer-Păpușa.

Cuca era ea însăși o bucată de sălbăticie pitită într-o vale, sub brazi și cascade.

Cabana la care am început să mă duc era din BCA, cu apă la robinet - chiar dacă nu tot timpul și caldă - cu paturi pionierești. Pe scurt, o tentativă de confort inimaginabil la Cuca. Au compensat însă oamenii care aveau grijă de ea, cu bunul simț și cu căldura cu care mă primeau în fiecare an, un pic mirați de aparițiile mele nocturne, când reușeam să fug din București; un pic speriați de plecările mele pe munte de dimineață până seara.

Această cabană m-a ajutat să-l duc pe fiul meu în Iezer-Păpușa când avea un an și trei luni și încă nu mergea singur. Am organizat un adevărat desant acolo, ducând atât căruțul, pentru plimbări, cât și storcătorul de fructe, pentru sucul proaspăt de fiecare zi. Așa ceva ar fi fost imposibil la Cuca, unde ani de zile nu s-a mai putut urca cu mașina. Și tot la această cabană din BCA am fost când a încercat el primul lui urcuș pieptiș într-o pădure, trei ani mai târziu, pe Valea Largă.



Dar în tot acest timp în care am continuat să merg prin Iezer-Păpușa, fără să stau la Cuca, m-a măcinat dorul de căbănuța de lemn, întunecoasă, umedă și prăfuită. Mă durea să trec pe lângă ea și să o văd închisă.

Acum doi ani am aflat însă că s-a redeschis și l-am dus pe fiul meu într-o tură mică, dus-întors. Am vorbit cu noul cabanier și am rămas în cumpănă dacă să revin la Cuca într-o zi sau nu. În curte vedeam niște prezențe decorative noi care mi-au creat o senzație de înstrăinare. Sentimentul meu de legătură cu locul acela, viu de fiecare dată când mă gândeam nostalgic și cu dor la Cuca, s-a ofilit atunci.

Dar săptămâna trecută s-a întâmplat ceva în acea conversație. M-am simțit inundată de dor și mai ales de trăirea de familiaritate pe care o aveam înainte că ”pot” să merg la Cuca când vreau eu și să dau iarăși viață unei trăiri extrem de puternice. Nu a mai contat limita dintre trecut și prezent. Nu au mai contat informațiile pe care le știam deja că la Cuca e altfel acum. Și nu am văzut că doream să reînvie ceva ce-a fost și, de fapt, s-a dus...

A fost o senzație atât de puternică încât abia am așteptat să treacă săptămâna ca să ne punem în mișcare și am acceptat fără ezitare refuzul cabanierului de a ne primi cu câinele.

Soare pitit printre brazi. Copyright: Oana Marinescu


I-am povestit băiatului meu diverse despre Cuca, inclusiv că nu este electricitate, că apa e la râu, că vom împărți camera și sala de mese cu alți iubitori ai muntelui, că paturile sunt suprapuse, etc. El a fost surescitat de idee, atât de surescitat că ar fi vrut să suprime acea etapă intermediară între coborârea din mașină și cabană, care se numește traseu...

Ultimul sfert din traseu. Copyright: Oana Marinescu


Dar când am ajuns la cabană, m-am simțit debusolată... Eram la Cuca și totuși nu era Cuca!

Cel mai mare șoc a venit de la decibeli. În cabană se auzea muzică tare,  de la o stație cu boxe și înăuntru și la vatra de foc de afară. La stație umbla fiecare când avea o inspirație, ridicând volumul sau făcând pe DJ-ul de ocazie. Am ascultat așadar o combinație efervescentă de ABBA și hard rock, cu  o trecere pe la Rapsodia 1 de Enescu (mai pe seară și nu, nu era o dedicație pentru mine :) ) și tango.

Decibelii aveau o legătură directă cu conectarea la civilizație: la Cuca acum e curent! Au fost amplasate panouri solare, odată cu diverse lucrări de consolidare și de îmbunătățire. Acoperișul din tablă nu mai lasă să treacă stropi răzleți, paturile au fost și ele schimbate, pereții tapetați cu placaj, o bucătărie comună amenajată, toaleta a evoluat la nivelul de WC turcesc alb.

Bucătăria de la Cuca. Chiar mirosea bine a mâncare :). Copyright: Oana Marinescu

La intrare, dacă nu este cabanierul, te întâmpină zâmbetul lui Ceaușescu, dintr-un portret oficial care umbrea pereții înainte de 89, iar în loc de ”Bine ați venit!” primești niște lozinci comuniste. Toate aceste vestigii sunt autentice, recuperate din trecut și înrămate.

Nu am înțeles de ce și nici nu am întrebat. Poate o fi simțul umorului sau... fiecare cu nostalgia lui.
Neașteptata intrare în cabana Cuca. Copyright: Oana Marinescu

Sâmbătă seara, fiul meu m-a întrebat pe fondul unui rock agresiv: ”Mama, pe vremea ta nu era curent la Cuca? Și nici muzică?”. Dintr-o dată formula ”pe vremea mea” a căpătat un sens și pentru mine. I-am confirmat și i-am povestit cum făceam cu lumina (râd când mă gândesc ce lanternă uriașă am cărat în spate la început) și cum ascultam cântece de munte, când aveam norocul să vină și vreunul mai talentat și cu caiețelul cu versuri.

În final, ne-am adaptat: muzica s-a oprit pe la 10 seara, iar până atunci el s-a dus pe la foc și s-a împrietenit cu un alt copil. Am convenit totuși, la propunerea lui, că a doua zi plecăm la prima oră. Ceea ce am și făcut.

La foc se leagă prietenii, chiar și la vârste fragede. Copyright: Oana Marinescu


Duminică la ora 8.30 am ieșit pe ușă și am început să coborâm. Pe drum am vorbit din nou despre cum e Cuca acum și cum era ”pe vremea mea”. Și așa am realizat că de fapt tocmai îl dusesem să cunoască ”Cuca de pe vremea lui”, iar pentru el și viața lui ceea ce a simțit la cabană în puținele ore petrecute acolo este cu mult mai important decât ce am simțit eu.

Așa am lăsat deoparte șocul și frustrarea de a nu mi se fi împlinit dorul de Cuca mea și am vorbit despre Cuca lui, adică despre lucrurile care îi plăcuseră, pe care le observase, care îl provocaseră.

Am înțeles că plecasem după o nălucă din trecut și găsisem o experiență în prezent împărtășită cu cel mai important om din viața mea. O experiență de învățare pentru amândoi. Iar pentru mine o experiență de eliberare de un dor imposibil de împlinit...

Rucsacul cu mâncare. În buzunarul ”cu fereastră” erau patru mașinuțe selectate pentru o cursă la Cuca. Copyright: Oana Marinescu


M-am întrebat apoi, în timp ce coboram, de ce să-mi fie dor de ceva ce nu mai poate fi, când în mine oricum sunt lucrurile minunate pe care le-am învățat în ieșirile la Cuca și în Iezer-Păpușa? Le-am simțit și le-am aplicat chiar și când am fost în Nepal, pentru că, la urma urmei, eu în Iezer-Păpușa am învățat să merg pe munte așa cum merg.

De ce să fiu închisă în dorul meu neîmplinit și să resping ce e acum, când tocmai ce e acum reprezintă o experiență de viață și de învățare pentru fiul meu? Și de fapt, odată ce mă desprind din dorul de trecut, reîncep eu să cresc, așa cum la început am crescut din experiențele la Cuca.

Ce-i dau eu fiului meu dacă suspin după un timp din trecutul meu, în loc să-l fac să vadă prezentul și viitorul lui? Dacă aș face-o, nu numai că aș rămâne eu captivă în trecutul meu, dar l-aș ține și pe el acolo. De ce să nu văd cum crește el din această experiență, așa cum e ea și să rămân blocată în regretul că nu mai e Cuca de pe vremea mea?

Nu știu încă ce pot și merită să păstrez din cum e Cuca acum pentru mine și pentru lumea mea. Nu mă văd simțindu-mă bine într-o dezlănțuire de decibeli. Pentru mine a merge pe munte înseamnă și să ascult sunetele muntelui. Ce știu este că, vorbind cu fiul meu și revăzându-mi gândurile și trăirile, am anulat decizia luată sâmbătă seara de a nu mai reveni niciodată la această Cuca.

În ciuda iritării inițiale, pe drumul de întoarcere mi-am regăsit seninătatea. Dorul s-a dus și, odată cu el, și neîmplinirea dorului. A rămas bucuria unor experiențe fondatoare și formatoare pentru mine, care m-au ajutat să-mi duc fiul la munte într-o zi de iarnă și să îl ajut să învețe ceva nou despre el, despre munte, despre natură, despre oameni, despre timp.
 


Fiecare cu cabanele și cu cărările lui. Copyright: Oana Marinescu









Thursday, 13 February 2014

Cum am plecat în Nepal fără niciun plan

Intrări către unde? Katmandu spiritual. Copyright: Oana Marinescu
- urmarea articolului din 11.02.2014 -


Dacă îmi spunea cineva anul trecut pe vremea aceasta că urma să merg în Himalaya în aproximativ opt luni, m-aș fi uitat la el cu ochi mari și înțelegători... În fond, și luatul pe arătură are grația lui.

Dar mai haios este când un alpinist celebru pentru tenacitatea cu care își provoacă limitele urcând vârfuri de peste 8000 de metri fără oxigen îți spune ceva de genul: ”Hai în Himalaya!”. Mă rog, nu a sunat chiar așa invitația, dar ideea aceasta era. Alex Găvan  - el este cel care mi-a provocat și mie câteva limite - a fost de fapt foarte exact în indicarea traseului de trekking pe care urma să îl organizeze - Circuitul Manaslu, în octombrie.

Dar eu eram atât de prinsă în existența mea plină de responsabilități, încât am făcut automat două lucruri: 1. Am refuzat, închizând ochii la argumentul lui forte: ”Este ceva pentru TINE!”. Cum să dispar eu de la butoanele din viața mea timp de trei săptămâni??? 2. Am uitat instantaneu numele muntelui și, implicit, al circuitului. La urma urmelor, uitarea este cea mai eficientă formă de refuz și de respingere.

Din fericire, limitele mă fac să mă simt suficient de inconfortabil încât să vreau să le depășesc, iar virusul muntelui este destul de activ în mine. Așa că vreo două ore mai târziu îi scriam, plină de entuziasm: ”Abia aștept să merg în Nepal!”.

Nu i-am spus niciodată că habar n-aveam pe ce munte îmi dădeam eu acordul să urc, iar săptămâni bune nu am reușit să memorez numele ”Manaslu”... Sunt convinsă că nu au fost doar neuronii mei refractari la memorizare, ci și expresia unei angoase.

Prima zi de trekking - Chemarea Muntelui. Circuitul Manaslu. Copyright: Oana Marinescu

Iar pentru ca tabloul să fie complet, în primele luni (din iulie când am spus ”Da, Nepal” și până în septembrie, când am început să-mi caut echipamentul), organizarea mea pentru plecare a fost ea însăși limitată: am anunțat-o pe mama de decizia mea și am rugat-o să vină să stea cu copilul în octombrie; am anunțat la firmă că trei săptămâni se vor descurca fără mine; am anunțat un client că eu personal nu voi fi în țară când dorea să programeze un anumit eveniment; am plătit un bilet de avion, dar fără să mă uit nici măcar la escala pe care urma să o fac.

De povestit nu prea am povestit, pentru că, de fapt, mie nu îmi venea să cred și oricum eram ocupată cu altele: Enescu era mult mai prezent în mine și în viața mea decât Himalaya.

Prin septembrie - adică exact în timpul Festivalului Enescu - am conștientizat că totuși... merg în Himalaya și trebuie să mă pregătesc. Mi se părea ceva atât de mare, încât de câteva ori am avut senzația că este o misiune imposibilă. Parcă imensitatea muntelui mă sufoca.

Apoi am început să le iau pe rând, cu ce aveam la îndemână:

-          Condiția fizică: am continuat programul meu uzual de întreținere, la care am adăugat niște ture de jogging în parc, cu câinele. O vreme m-am întrebat dacă îmi antrenam picioarele sau corzile vocale strigând după un Golden Retriever care-și traducea cele 6-7 luni printr-o joacă rebelă și continuă. 

-          Echipamentul: m-am uitat la ce aveam și, cu sprijinul lui Alex, am stabilit ce mai aveam de luat și de unde. Am mers la shopping în două săptămâni cât nu am fost în trei ani, dar cu două zile înainte de decolare eu tot mai aveam nevoie de ceva. 

-          Documentarea: am citit în primul rând despre aclimatizarea la altitudine mare, ceea ce mi-a accentuat angoasa, pentru că moartea a căpătat astfel definiții concrete. Apoi am căutat pe mai multe site-uri riscuri pentru turiștii străini care merg în Nepal - reflex moștenit de la nebunia crizelor consulare din MAE. 

Dar realitatea este că am citit foarte puțin despre lumea Nepalului. Iar ce am citit... am uitat aproape instantaneu. În avion am constatat că era pentru prima oară când făceam o ieșire într-un spațiu nou, fără să știu aproape nimic despre specificul local. Mai mult, ultima tentativă de documentare, în aeronavă, cu un ghid Lonely Planet, s-a terminat cu aceeași senzație de ușă închisă din partea creierului meu.

Nu am înțeles atunci și nici acum nu mi-este foarte clar de ce mi-a fost atât de greu să citesc, să rețin, să-mi creez cumva o imagine, o reprezentare a acelui loc, chiar dacă am adunat materiale pentru lectură. Poate a fost oboseala, poate din nou angoasa, poate lipsa de timp. Sau poate era o intuiție: pentru Nepalul meu, pentru Manaslul meu, nu informația avea să fie relevantă...

- va urma

La vânzare, pentru ora ofrandelor. Durbar Square, Katmandu spiritual. Copyright: Oana Marinescu (oana-marinescu.blogspot.ro)