Friday, 28 March 2014

Cum am dat Curmătura pe brândușe? Cu bucurie.

La început de traseu, cautând cu nerăbdare  vârfuri și creste

Când pleci pe munte, orice traseu are surprizele lui. Chiar și unul ușor, ca cel care duce de la Fântâna lui Botorog la Cabana Curmătura, în Piatra Craiului. Am vrut să-l fac sâmbăta trecută (22.03), într-o tură de o zi, dus-întors, cu fiul meu și cu cățelul.

Vremea superbă, vizibilitatea uluitoare și primăvara care dădea viață pădurii m-au făcut să fiu mai mult decât optimistă că vom putea să ajungem la cabană și să coborâm până să se lase noaptea, deși începuserăm să mergem pe la prânz. Timpul estimat pe indicatoare era 2 ore - 2 ore și un sfert.

O negociere mică pe traseu cu patrupedul.

Făceam traseul pentru prima oară atât noi doi, cât și câinele. Am început cu un entuziasm uriaș, aproape la concurență. Pădurea extraordinar de prietenoasă ne chema în sus, pe munte. Am luat un picnic gustos - așa am aflat că am găsit în Zărnești cel mai bun cașcaval pe care l-a mâncat băiatul meu vreodată - asezonat din când în când de pământul și frunzele aruncate de cățelul care se juca și săpa gropi pe lângă noi. E drept, făcea asta când nu cerșea.

La un moment dat, însă, ritmurile s-au rupt. Câinele alerga în sus și în jos în continuu, eu abia așteptam să ajungem la cabană, dar fiul meu rămânea mereu în urmă și mergea foarte încet. 

Nu reușeam să înțeleg de ce, pentru că traseul nu era greu, iar el urcase, la vârste mai mici, pe cărări mai solicitante, mai mult timp. Am început să urmăresc cum pășea și am observat că își arunca picioarele în stânga și în dreapta. M-am speriat că se putea răni. I-am explicat de câteva ori ce i se putea întâmpla și cum să calce, dar inutil. El continua la fel, îngreunându-și pas cu pas urcușul.

O pauză, inainte ca ”mami să inteleaga”.

Privindu-l dintr-o perspectivă mai largă - în peisaj - mi s-a părut evident cum încearcă să încetinească ritmul nostru, al tuturor. M-am gândit că știa regula că pe munte mergem împreună, după pasul celui mai lent. Dar nu înțelegeam de ce o face. L-am întrebat dacă vrea să coborâm sau dacă nu vrea să urce. Răspundea că vrea să urce și să nu mergem jos. Și de urcat urca, dar lent și fără să mai aibă același entuziasm ca la început.

La un moment dat nici eu nu am mai putut estima cât mai aveam de mers până la cabană, atunci când mă întreba el: ritmul nostru era prea încet ca să mai aibă relevanță timpii de pe indicatoare.

Ne-am întâlnit cu un grup de cinci persoane care coborau cu brândușe și cu ghiocei. Trei adulți mai în vârstă și două fete. Am intrat cu ei în vorbă și i-am întrebat cât mai avem până la cabană. Răspunsul a venit pe un ton de căinare de la una dintre doamne, ce părea de altfel destul de obosită: ”O jumătate de oră până în Zănoagă și de acolo încă o oră până la cabană. Vă prinde noaptea, unde mai urcați?”

Prin ochii unui copil, traseul se vede altfel

Am lăsat deoparte căinarea și am încercat doar să procesez informația. Oricât aș fi calculat pornind de la estimarea ei, mie nu-mi ieșea că ne prindea noaptea. Era cam ora două. L-am simțit însă pe fiul meu cum tresare când aude de lăsarea nopții. Atunci ca să liniștesc pe toată lumea, am spus: ”Urcăm și noi până unde putem, iar apoi coborâm. Poate ne oprim doar în poiană”. Atunci a venit și comentariul băiatului meu: ”În sfârșit ai înțeles și tu, mami!”.

Joc pe traseu
Ce era de înțeles? Am discutat cu el îndelung ca să înțeleg și să îl înțeleg. Povestea lui suna cam așa: pe măsură ce urca, i s-a făcut teamă că ne prinde noaptea în pădure și că nu aveam cum să ajungem la cabană înainte de lăsarea întunericului. Și ce s-ar fi putut întâmpla dacă venea noaptea și noi eram încă pe cărare, cu echipament și cu frontală? ”Ar putea să vină ursul sau lupul și să ne mănânce”.

Oricât i-am spus eu că ajungem pe lumină, el nu s-a liniștit. Teama era mai puternică, poate și pentru că eu nu mai fusesem niciodată pe acel traseu și mă luam după marcaje, indicatoare și hărți; nu după experiența trăită. Iar pentru un copil, informația scrisă este mult prea abstractă uneori pentru a putea să dea și siguranță, sau cel puțin nu bate siguranța unei afirmații de genul: ”Am fost eu acolo, mami, și mai avem puțin de mers!”
Premiul cel mare


A început să urce iar relaxat doar când i-am spus că mergem doar până în poiană, la brândușe și ghiocei, iar apoi coborâm. A prins viteză în picioare și volum în glas. Din poiană, deși era evident că nu era obosit fizic, nu a vrut să continue.
Un covor de flori - cu adevărat :)
 S-a jucat cu brândușele, cu mașinuțele și cu câinele, ne-am mai plimbat un pic prin zănoagă, până am găsit un loc bun de stat la soare. Dar curând a vrut să coborâm, repetând din nou că nu trebuie să nu ne prindă noaptea în pădure. Eu aș mai fi stat la soare, printre brândușe și munți, dar am mers când a vrut.

Am simțit că era important ca el să se liniștească și să își câștige încrederea. Era mai important ca el să se bucure de ce a trăit, decât să se sperie de ce avea de trăit, dacă am fi continuat să urcăm. 

Am convenit însă amândoi că ne vom întoarce în altă zi, mai devreme, să facem tot traseul, ca să vedem ce putem, fără să ne fie frică, și ca să descoperim ce minunății ne mai arată muntele.



Poiana brândușelor
Am oprit în Tohanul Nou la niște prieteni și s-a jucat în curte, ca și cum nu ar fi făcut nimic toată ziua, un semn în plus că oboseala fizică nu fusese cea care-i pusese frână pe traseu.

Uneori e bine să privești și oamenii din perspectivă, mai ales pe cei dragi. Ca pe munte.

L-am privit atunci în perspectiva experienței lui de viață, a ceea ce a trăit el în acea zi și am văzut un pui de om în fața fricii de moarte. 

O frică prea puternică pentru a putea să o gestioneze deocamdată.

O frică ce-l face să-și pună singur piedici și îl împiedică să meargă.

O frică ce-l face să-și caute siguranța ieșind dintr-un traseu pe care nu-l știe și revenind într-o zonă pe care o știe, zona lui de confort.

O frică pe care nu a știut/ putut să o exprime de la început... lucru normal de altfel, la vârsta lui.

Oare câți dintre noi știu să o facă? Oare câți își asumă această frică? 

De obicei o ascundem. Pentru că așa am învățat în propriile noastre copilării: să reprimăm. Și ne izbește mai târziu, urcând din întunericul din noi, când nu ne așteptăm. Sau ne blochează pe ascuns, zi de zi, în cele mai mici acțiuni pe care le avem de făcut.

Frica ne ține în loc.

Prietenie pe munte.

Și m-am uitat la noi amândoi - cățelul oricum se adaptează la ritmul nostru, chiar dacă uneori mai fuge de nebun -  prin perspectiva fricii lui și a nevoii lui de siguranță. Am ales să modific planul, să schimb traseul, să adaptez ziua la ce era în sufletul lui, dar într-un mod care să-i dea încredere și să nu-i crească frica.

Încredere în el, că e ok și că poate să urce atât cât vrea și să se simtă bine. 

Încredere în mine, că poate să-mi spună ce-l frământă și să găsim împreună soluții.

Încredere în propriile lui emoții și în ce poate el să facă cu ele: a învățat că e normal să-i fie teamă, dar că e la fel de normal să acționeze pentru a-și gestiona teama.

Încredere că putem descoperi bucurie și frumusețe chiar dacă nu facem traseul planificat.

Încredere că noi decidem ce facem și când facem. Inclusiv posibilitatea de a reface traseul integral, în altă zi, ca să mergem mai departe și să mai creștem un pic.

Brândușe, soare, munți, bucurie și încredere.
N-am ajuns la Curmătura, dar am ajuns în cea mai frumoasă poiană cu brândușe pe care am văzut-o noi vreodată. Iar bucuria a învins. Chiar și în inima lui, bucuria a învins frica.

Mă gândesc adesea la ruptura dintre ce simte un copil în sufletul lui și ce vede un adult, din afară, chiar și când e un apropiat,  un părinte, sau un bunic.

Copiii simt altfel, inclusiv pentru că de la nivelul lor, prin ochii lor, lumea se vede altfel.

Am în minte, când scriu acest lucru, imaginea lui Alice micșorată în Țara Minunilor, care se uita ca o pitică neputincioasă la niște ciuperci și fire de iarbă ce i se păreau uriașe.


Când nu dă din picioare, dă din fălci.
Un copil poate să simtă frică și să aibă nevoie de încurajare. Iar un adult poate să vadă în felul în care el se comportă doar nesupunere, obrăznicie, sau nevolnicie.

Un adult care citește astfel o reacție a unui copil pe fond de frică este un adult care poate fi tentat să îl judece și să îl pedepsească, fie și doar prin cuvinte, pentru ce face, din cauza a ce simte, fără ca el să înțeleagă CE SIMTE cu adevărat acel copil. Emoția mișcă oamenii. Tot ea îi mișcă și pe copii.

Și uite-așa, din astfel de reacții ale părinților și adulților, apar rănile care fracturează stima de sine și încrederea de sine ale unui copil.

Și uite-așa începe un copil să reprime frici și emoții, sau nu reușește să exprime ce simte și să se afirme.

Și uite-așa o frică inițială este investită cu o nouă frică - frica de ceilalți, de invalidarea celorlalți, inclusiv a celor iubiți și de a căror susținere și înțelegere un copil are cea mai mare nevoie - părinții lui.

Și uite-așa se pierde un om, în copilărie, în propriul său traseu interior. Fără frontală și fără echipament. Iar apoi își caută o viață întreagă nordul.




Chiar dacă uneori e greu și chiar dacă asta înseamnă să renunț la planul meu, am învățat de multă vreme să privesc lumea  prin ochii fiului meu.

Nu reușesc întotdeauna din prima. Dar de fiecare dată când o fac rezultatul e minunat: o bucurie în plus și o senzație de liniște și de încredere totală între mine și el.

Iar dacă ajungem aici pe traseul spre Curmătura, fără să ajungem la Curmătura, noi suntem fericiți și bucuroși.


To kiss or not to kiss? This is the question! (Fiecare cu dilemele lui in drumul spre Curmătura.)


PS: Dovada concretă a bucuriei lui a fost că mi-a cerut fotografii ca să prezinte la școală excursia lui. Și a făcut-o, cu bucurie, nu cu teamă.

Saturday, 15 March 2014

Simona Halep și frustrarea mioritică



Un gest  și un zâmbet de milioane. Sursa foto: Simona Halep


Nu mă pricep la tenis. Așa că nu voi scrie despre tenis, chiar dacă postarea mea este legată de Simona Halep. Voi scrie despre noi, ceilalți. Cei de pe margine. Cei care ne uităm, mai mult sau mai puțin atent, la ce face acest om, la drumul lui. 


În ultimele săptămâni, internetul s-a umplut de exuberanță, pe măsură ce apăreau știrile despre avansarea Simonei Halep în clasamentul mondial. În comparație cu bucuria și cu fericirea exprimate autentic de jucătoare, multe din comentarii păreau să vină din adâncurile frustrării noastre istorice. 


Unii dintre noi par să se fi simțit în postura de mici cuceritori ai lumii, pe măsură ce Simona Halep se apropia de podium. Ca o revanșă a sorții, ca o mântuire a nedreptăților istorice. Nu am cucerit niciodată pe nimeni, ci am fost mereu cuceriți. Iar dacă nu am dat bir cu fugiții prin păduri, cel mult i-am înfruntat pe năvălitori, ca să salvăm ce putem. Mereu la marginea unor imperii, am fost adesea zonă de tampon și monedă de schimb în jocurile de putere de la nivel mondial. Astfel de experiențe istorice repetate lasă urme la nivelul psihicului colectiv. 


De aceea poate ne-am și ales cu o matrice culturală mioritică din care nu reușim să evadăm, ca societate: ne acceptăm soarta și facem proiecții de salvare pe alții, dar nu acționăm și nu asumăm responsabilitatea propriei salvări și a propriei ridicări din mizerie.

Rezumatul unui meci dintr-o carieră. Sursa Foto: Simona Halep

Acum Simona Halep a pierdut UN MECI. Era în semifinală, după ce mai câștigase un turneu în urmă cu o lună. Au apărut însă comentariile și titlurile despre ”eșec” și ”ratare”. 

Dacă privești din perspectiva fantasmei unei revanșe istorice– să avem și noi o campioană care să cucerească lumea pentru noi și în locul nostru – poate că este vorba de un eșec și de o ratare. Dar este vorba de eșecul și de ratarea celor care se raportează astfel la sportivii și la toți oamenii excepționali care reușesc prin muncă, determinare, sacrificiu, vocație, leadership să ajungă la un nivel cu mult peste media națională și să fie recunoscuți în străinătate. Este vorba de ratarea și de eșecul unei fantasme.

Eu cred că, pierzând acest meci, Simona Halep va învăța o lecție despre ce are nevoie pentru a merge mai departe și pentru a deveni mai bună. 

În plus, ne dă și nouă ocazia să învățăm câteva lecții despre ce avem noi nevoie pentru a crește, ca societate și ca oameni:

  • Cum e să stai alături de un om care muncește și care luptă, pentru că tu crezi în munca lui, în lupta lui și în valoarea lui.  
  • Cum e să fii un susținător loial, pentru că este mai importantă loialitatea decât cinismul și sarcasmul.
  • Cum e să recunoști meritele și efortul, pentru că sunt singurele care aduc succes și transformare.
  • Cum e să încurajezi un om nu pentru ce-ți aduce ție – în acest caz satisfacția de a le arăta celorlalți ce pot românii –, ci pentru că îi înțelegi vocația și dedicația și vrei din tot sufletul tău ca acel om să-și atingă potențialul și să-și împlinească visul.
  • Cum e să faci sacrificii, pentru a obține ce-ți dorești, în loc să cauți scurtături și aranjamente. (Reamintesc că, în timp ce unele femei își măresc diverse părți ale corpului pentru a cuceri portofele și notorietate, Simona Halep și-a micșorat bustul pentru a face performanță, iar mulți români cred că doar fraierii muncesc și că succesul se obține prin șmecherie.)
  • Cum e să nu te dai bătut; să mergi înainte cu determinare și cu curaj.

Cred așadar că este o bună ocazie pentru noi să învățăm să-i recunoaștem în mod autentic pe ceilalți, să le recunoaștem meritele și lupta. 


Iar apoi putem să transpunem această lecție și în viața noastră de zi cu zi. Putem să îi recunoaștem și să-i sprijinim și pe oamenii apropiați nouă sau cu care ne întâlnim ocazional în existența noastră, pentru ceea ce sunt ei, pentru ce fac ei bun, pentru visele și munca lor. 


Să recunoaștem meritele în mod autentic înseamnă și să renunțăm la teamă: Dacă un sportiv pierde un meci, nu înseamnă că România a mai pierdut un război. Iar dacă în viața noastră întâlnim oameni care vor să fie buni sau au succes, nu înseamnă că noi nu mai avem cum să fim buni și apreciați pentru ce suntem noi. 


Am scris acest text în semn de recunoaștere pentru Simona Halep, pentru munca și talentul ei. L-am scris cu bucurie, apreciere și încredere, chiar dacă nu mă pricep la tenis și nici nu-mi trăiesc viața așteptând din partea cuiva o victorie la nivel mondial, care să ne răzbune istoria și să arate lumii ce buni suntem noi ca popor.


In spatele unui steag e OMUL. Sursa Foto: Simona Halep



Saturday, 8 March 2014

Cărticica de iubire




Cărticică de Iubire: Literele stau cum le așează inima
Am vrut să scriu iar despre Nepal, dar mi-au rămas cuvintele în București. Fiul meu le-a schimbat destinația cu un cadou. 

Cadoul lui de 8 martie: o felicitare-cărticică, cum creează el de obicei pentru mașini, cu inimioare colorate și scris întortocheat, și o brioșă cu niște bombonele ca perlele (pe care le-a comparat cu biluțele homeopate). 


Le-a pregătit îndelung la școală și a reușit să păstreze surpriza îmbrăcată în mister: s-a scăpat doar o dată că lucrează la o felicitare pentru Ziua Mamei, dar era o surpriză și eu nu trebuia să știu. Am încuviințat, desigur. Puteam face altceva?

Brioșa din cutia misterioasă

Astă-seară misterul s-a dezvăluit treptat. O adevărată ceremonie de înmânare a cadoului a început de la mașină. El a coborât înaintea mea, după ce am parcat. Mi-a deschis ușa, cu o plecăciune adâncă, lungă și calculată, până în pământ, cu o mână la piept și cu capul ușor întors spre mine, să vadă dacă intru în joc.


Am intrat desigur. Fiul meu are acest talent special de a mă face să fiu concomitent și pe Terra și în Fantazia. Adică și mamă responsabilă și Prințesă-plutitoare-pe-un-ponei-roz. Așadar am coborât din mașină, cu tot protocolul de rigoare pentru o Prințesă. Am făcut o reverență, plină de grație, pe bordură, în ploaie, între mașină și gardul viu, ambele ude. În locul pantalonilor gri pe care îi purtam, m-am simțit o fracțiune de secundă într-o imensă crinolină pastelată.


Apoi l-am urmat călcând parcă în conduri de argint, în timp ce mă anunța ritos că mi-a pregătit ceva de Ziua Mamei. A schimbat rutina sosirii acasă: a urcat primul scările, s-a chinuit să descuie el, a aprins lumina în bucătărie. 

O regie întreagă pentru ca în momentul în care am intrat pe ușă primul lucru pe care să-l văd – desigur, după ce am dat câinele la o parte – să fie pachetul roșu în care era cadoul.  


Lângă cadou era el. Ochii îmi fugeau de la surpriză la autorul surprizei: lumina de pe chipul lui umplea de suflet inimile desenate și așeza cu sens literele din cuvintele de pe felicitarea-cărticică. Am aflat apoi că era ”o cărticică de iubire”. 

Un strop dintr-o inimă infinită


A fost cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi: un strop din inima lui infinită. 


Uneori fiul meu mă întreabă de mi-a adus el mie în viață. Îi spun mereu că m-a învățat ce e Iubirea. Și cu el am învățat că cel mai important lucru în viață este Iubirea. Iubirea absolută, în care dai totul și totuși te păstrezi cu totul în ființa ta autentică. O iubire liberă. Fără condiții, fără frustrări, fără calcule. O iubire mai puternică decât fricile. O iubire mai puternică decât ceea ce am fost. Atât de puternică încât să mă facă să transform unele din setările mele cele mai profunde ca să fiu un om mai bun și liber. 


Mi-a adus libertatea de a fi eu însămi. Probabil că oamenii care ne cunosc cel mai bine sunt cei care reușesc să intre în sufletul nostru cu totul și să ne arate cum suntem noi în autenticitatea noastră. Așa a făcut el. Și m-a făcut să-mi găsesc puterea de a-mi scoate sufletul la lumină. Ca lui să-i fie bine, am vrut să fiu eu întreagă și autentică. Și am reușit. 

Am fost educată să fiu puternică. Așa că am crescut ascunzându-mi emoțiile și sensibilitatea, într-o răceală care uneori părea de gheață, ca să mă protejez. Mulți mă consideră dură. Poate și sunt. 

A venit însă în viața mea un băiețel  și m-a învățat că adevărata putere este atunci când ai curajul să-ți lași inima să bată așa cum vrea ea, când o lași să simtă liber; fără să o închizi în cutii, etichete, așteptări perfecționiste; validări ale celorlalți; culpe și frici. 

O carte liberă de norme și convenții. Din Iubire

Mă uit la această cărticică-de-iubire și ea spune totul despre cum suntem noi ca oameni și cum am putea fi, atât în relația cu copiii noștri, cât și cu noi înșine și cu adulții din viața noastră. Literele așezate într-o ordine care nu are legătură cu convenția numită ”scris”; două din inimioare au altă culoare decât roșul ultra-uzitat și sunt asimetrice; o inimă roșie se termină undeva în afara hârtiei; paginile sunt inegale și capsate exact pe dos față de o carte obișnuită. 


Și totuși, privit din perspectiva sufletului, acest obiect transmite IUBIRE PURĂ. Cuvintele pot fi citite, dacă accepți că literele nu trebuie să fie scrise doar de la stânga la dreapta pentru a avea sens. Cartea poate fi răsfoită și înțeleasă, câtă vreme o deschizi cu sufletul și nu cu rațiunea critică și stereotipică. Inimile transmit bucuria iubirii, oricare le e culoarea și forma.


Privit dintr-o altă perspectivă, a normei, a ceea ce trebuie să fie, a ceea ce e corect să fie sau vor unii adulți să fie, acest obiect poate părea unora o culme a imperfecțiunii. Un pretext de corectare a unui copil care ”a scris greșit”, a ”colorat nepotrivit”, a ”capsat aiurea”. O ocazie de impunere a unei norme a adulților, de a-i da unui copil o lecție. 

Și da, copilul ar învăța o lecție. S-ar simți ”inadecvat”, în loc să fie împlinit; respins în exprimarea iubirii lui, în loc să fie împlinit că și-a trăit și împărtășit emoția cu ființa pe care o iubește cel mai mult; ”vinovat” că a greșit. Ar fi o lecție despre cum e bine să ascundă ce simte, pentru a se conforma și a intra în normă pentru a împlini așteptările celor din jur și pentru a fi acceptat și adecvat. Iar o astfel de trăire lasă urme pentru toată viața: o cărămidă solidă în zidul inautenticității, o fisură profundă în identitatea sa de sine.

Perspectiva din care privim și primim vorbele și faptele unui copil o alegem noi, adulții. Conștient sau nu. Liber sau programat.


Un copil provoacă totul într-un adult. Îi provoacă limitele, valorile, rezistența fizică și psihică, iubirea, setările interioare, rutina, hobby-urile, cariera, timpul, perspectivele de viață. Dar cel mai mult îi provoacă egoul, verigile slabe, așteptările sociale și personale, proiecțiile, zonele de comfort și rănile. Aici sunt sursele amprentelor negative pe care un părinte le poate pune  asupra copilului său, chiar și atunci când îl iubește. 


Dar dacă reușim să facem loc Iubirii Pure pe care un copil o transmite și o poate genera în noi, atunci toate aceste imperfecțiuni devin doar provocări într-un proces de explorare și de descoperire a vieții. Un traseu pe care îl putem parcurge cot la cot cu copiii noștri, odată ce privim viața prin ochii lor. 

Iar când privești lumea prin ochii unui copil, prin ce are el nevoie mai mult și mai mult, prin ceea ce el dă absolut liber și natural,  e imposibil să nu vezi și valoarea fundamentală în viață: Iubirea Pură. Și atunci și obiectele și acțiunile unui copil capătă alt sens.


Sunt atâtea ”Cărticele de Iubire” pe care copiii noștri ni le deschid în fața ochilor în fiecare zi, cu gesturi simple. Mai e nevoie ca noi să le și citim.




Supliment de cadou pentru 8 Martie, primit după ce am scris articolul. ”O mașină de iubire”.

Sunday, 2 March 2014

Cu încredere, pe Ciucaș la sfârșit de iarnă


Ciucașul în ceață, văzut de pe Muntele Roșu - 23.02.2014

Una din întrebările care apar în discuții, articole sau cărți de leadership și dezvoltare personală ne confruntă cu imaginea propriei morți: ”Ce vrei să scrie pe mormântul tău când vei muri?”. Sau, forma mai puțin concretă: ”Cum vrei să rămâi în memoria celorlalți după moarte?”. 
 
Vinerea trecută, când eram într-un juriu pentru un program de leadership, am văzut un candidat blocat în fața acestei întrebări. Poate fi șocant, într-adevăr, să fii confruntat cu imaginea propriei morți, în fața unui comitet care te evaluează.

Sinceră să fiu, deși mă gândesc de ani de zile la lucrul acesta și am făcut consecvent alegeri  în viață pornind de la ce și cum vreau eu să fiu și de la valorile în care cred, vineri seara nu aveam un singur răspuns, suficient de succint încât să încapă pe o piatră de mormânt și, totodată, suficient de puternic, consistent și autentic încât să-mi pot ordona existența după el. 

De aceea când l-am văzut pe acel candidat amuțind în fața întrebării, impulsul meu a fost să umplu tăcerea cu compasiunea celui care știe cum e să cauți și să nu găsești un astfel de răspuns și să-i spun sincer: ”E OK, nici eu nu știu exact. Încă mai caut!”. 

Am tăcut. Dar în mine nu a rămas tăcere. 

Ceață și tăcere. Nici nu știm când se ridică și când se lasă, fie pe munte, fie în noi. Ciucaș, 23.02.2014

A doua zi, am plecat într-o tură în Munții Ciucaș. Am pornit din Pasul Bratocea,  spre Muntele Roșu, cu trecere prin Vârful Ciucaș și pe lângă Cabana Ciucaș. Iar duminică urma să plecăm de la Muntele Roșu, spre Cheia, prin Vârful Gropșoarele și Culmea Zăganului. 

Am intrat în traseu pe la ora 13.30. Urcam într-un ritm alert, prin ceață, vânt înghețat și umezeală și nu prea mai ziceam mare lucru, chiar dacă la început fusesem mai vorbăreață. Călcam cu atenție și ritmat. Ceața nu m-a lăsat să văd prea multe în jur și adesea mi-a fost greu să urmăresc traseul. 

Ceață, ceață, ceață, zăpadă și gheață. Ciucaș cu nostalgii de iarnă 22.02.2014.
 Umezeala m-a amuzat la început. Când mergeam prin pădure, părea o joacă de-a faț-ascunselea cu stropii de apă care cădeau din brazi. Dar când am ieșit în golul alpin, însoțită de vântul rece și puternic, aceeași umezeală a devenit o șfichiuială nemiloasă, care mi-a amorțit jumătatea de față expusă spre vale. 

Zăpada mai încerca să țină muntele în strânsoarea iernii. Dar fără vlagă. Cât am urcat până la golul alpin, acoperea cărarea din loc în loc. Doar sus, în jnepeniș și în jurul crestei, redesena peisajul cu un alb greoi, care mustea de apă și se topea în ceață. 

Brad în haină de gheață. Nu era singurul. Cam asta a fost ținuta în timpul acestei ture.
 
Pe unde nu era zăpadă, vântul rece compensa cu teci de gheață sculptate pe firele de iarbă uscată, pe jnepeni și pe brazi. Poieni întregi de iarbă îmbrăcată în gheață...

Teci de gheață pentru iarba uscată.

 Primăvara se făcea însă simțită. Pâmântul umed lăsa să se vadă dincolo de maroniul frunzelor și al ierbii trecute, primele semne de viață nouă: brândușe mov, ghiocei și chiar rododendroni înmuguriți.

Am fost atât de uimită să văd mugurii rododendronilor, încât m-au convins să scot aparatul din sac, în ciuda vântului și a umezelii. Ciucaș, 22.02.2014.

Poate tocmai vremea m-a făcut să mă întorc spre mine însămi când urcam: ceața nu mă lăsa să văd în jur și nici să fotografiez, frigul și umezeala mă forțau să merg repede și concentrat. Dar mintea nu ia pauză chiar așa de ușor... Așa m-am trezit gîndindu-mă pe cărare la întrebarea din seara precedentă... ”Cum vreau eu să-și amintească apropiații despre mine după ce mor?”. Sau, cum a sunat ea în engleză, în timpul interviului: ”What do you want to have written on your grave stone, after you die?”.
Ce poți vedea în ceață?

Întrebarea este tentantă pentru vanitate și, totdată, te confruntă cu marea frică: Moartea. Probabil aceasta este capcana. Să încerci să construiești o imagine, cu care să acoperi teama fundamentală, o icoană la care să te închini narcisist, așa cum suntem adesea tentați să facem și chiar facem de-a lungul vieții, în loc să mergem la esența noastră autentică.

Aceeași întrebare ne face însă să ne privim și prin ochii celorlalți: Ce le dăm celorlalți? Ce așteaptă ei de la noi? Ce văd ei în noi? Care este relația noastră cu ceilalți? Și de aici vine o altă dificultate. Cam ca un traseu pe care nu-l cunoști, dar îl descoperi pas cu pas, pe măsură ce mergi prin ceață.

Ciucașul pitit în ceață, văzut de pe culme. 23.02.2014

Sâmbătă după-masa, tocmai ieșisem din zona împădurită și mă uitam concentrată la cărarea care mustea de apă și se arăta treptat din ceață, când răspunsul a țâșnit în mintea mea: ”Somebody worth to believe in”/ ”Cineva în care merită/ a meritat să crezi!”

Să crezi în cineva și să vezi că acel cineva nu-ți înșeală încrederea - atât de mult, atât de important și atât de greu!

Am crescut neavând încredere în oameni. Copilăria mea s-a tradus în mintea și sufletul meu de copil într-o lecție perpetuă despre motivele nenumărate pentru care nu e bine să ai încredere în oameni, nici măcar în cei mai apropiați de tine. Și mi-am dorit atât de mult ca ei să aibă încredere în mine, așa cum eram eu, altfel decât doreau ei să fiu; să înțeleagă că nu eram rea, ci doar eram eu însămi și aveam nevoie poate uneori de un mic ajutor pentru a spune ce simt și cum simt.

Creste ieșite din ceață

Școala mi-a arătat că a fi diferit înseamnă să nu prezinți încredere pentru sistem, iar valoarea ta să fie prea puțin recunoscută. Nu puteam intra în cutiuță - nu toceam, nu eram supusă, aveam idei - și atunci nu prezentam încredere.

La maturitate, am văzut, din nou, că diferența stârnește neîncredere în majoritatea. Explicații mi-au dat, fiecare în felul său, trei persoane diferite dintr-un singur mediu profesional. Un subaltern mi-a spus într-o zi: ”Nu știu cum să te iau ca să meargă lucrurile cu tine”. Răspunsul era simplu pentru mine: să-ți faci treaba și să fii onest, iar asta spusesem explicit de când venisem eu în acel post.

Un coleg de la care am învățat multe - fără să știe - mi-a spus că trebuie să mă integrez în sistem, ca să funcționez ca lumea cu acei oameni. Dar eu nu voiam să mă integrez cu orice preț, ci să schimb ceea ce nu mergea în sistem.

Iar un șef mi-a cerut să-i ofer ”loialitate personală”. Eu i-am răspuns calm că la serviciu am doar ”loialitate instituțională”.

Am plătit pentru fiecare din aceste diferențe față de așteptările celorlalți prețul neîncrederii și al respingerii, atunci când ei nu au văzut valoarea adăugată pe care o aduceam eu în echipă. Și, desigur, greșelile pe care le-am făcut - așa cum facem cu toții - au exacerbat în ochii unora această neîncredere.
A crește un copil ca bradul: mai întâi e nevoie ca tu, ca părinte, să te îndrepți și să ai încredere în el și în tine. Altfel doar îl chinui cu așteptări perfecționiste și proiecții care au rolul de a compensa propriile greșeli.
 
O altă copilărie - cea a fiului meu - mi-a arătat valoarea tulburătoare a încrederii pure: Să-mi simt copilul liniștindu-se la pieptul meu, sau la mine în brațe. Să-i readuc pacea, după un coșmar care l-a trezit în urlete. Să-i inspir încredere că se însănătoșește, atunci când o viroză îl ține la pat cu temperatură mare și el crede că va muri.

Să-l învăț să meargă singur, să aibă încredere în mine că-l prind dacă se întâmplă ceva, dar în primul rând în el, că poate să o facă. Să-l ajut să-și recâștige încrederea în el, în fața fricii de apă, rămase după ce am căzut amândoi în cadă, la opt luni ale lui, și ne-au bubuit inimile de spaimă, una lângă alta, timp de aproape o oră, singuri în casă, pentru că nu știam nici unul nici altul ce se întâmplase și cât de grav era.

Să-l fac să învețe să exprime ce simte în cuvinte și să aibă încredere în el și în emoțiile lui, chiar și atunci când îi e frică, e nervos, e supărat. Adică să-i inspir încrederea de a fi el însuși, fără să se teamă că mă pierde, sau că îl judec și-l găsesc vinovat.

Iar eu să mă ridic mereu la înălțimea încrederii lui pure. Să-mi țin promisiunile și să-l fac să vadă de ce uneori așteptările lui nu se împlinesc. Să învăț mereu să mă modelez pe mine, să mă educ pe mine pentru a crește, odată cu fiul meu, și pentru a fi mereu de încredere pentru el. Să-mi asum greșelile și să le corectez, fără să le proiectez pe el, fie sub forma unor culpabilizări, fie sub forma unor așteptări neautentice.

Pe traseul nostru, sunt mereu și alți oameni. Vârful Gropșoarele, Ciucaș, 23.02.2014
Așa am învățat că încrederea nu este un dat, ci un proces. Și nu e simplu. Nu este o declarație. Nu este un cuvânt.
 
Este un sistem continuu de alegeri, evaluări și autoevaluări, în care se împletesc responsabilitatea față de sine și responsabilitatea față de ceilalți, atașamentul față de valorile proprii și respectul față de valorile celorlalți, îndreptarea greșelilor proprii și sprijinirea celorlalți pentru a-și îndrepta propriile greșeli, loialitatea față de sine și față de cei cu care faci echipă, față de cei la care ții, pe care îi apreciezi, pe care îi iubești.

Încrederea înseamnă să dai... să dai pentru ceea ce ești investit de ceilalți și nu doar să ceri.
Încrederea este o promisiune care se ține, față de sine și față de ceilalți. Și este, în egală măsură, o negație  - ”Sunt lucruri pe care nu le fac, chiar dacă asta înseamnă să fiu respins(ă) de ceilalți!” - și o afirmație - ”Fac asta, pentru că așa e bine, chiar dacă eu voi da enorm, chiar dacă eu voi pierde anumite lucruri!”.

Ghiocei din Ciucaș, în februarie. Oricât de greu este în viață uneori, încrederea aduce speranța.

Nu știu câți vor spune că a meritat să creadă în mine atunci când nu voi mai fi, dar știu că prefer să-mi țin promisiunile, iar dacă greșesc, să învăț cum să fac mai bine și să corectez.

Cam cum am făcut și în Ciucaș, când am alunecat pe zăpadă sau mi s-au cufundat picioarele în zăpada care ascundea adâncimile jnepenilor, dar am ajuns seara la refugiu și m-am bucurat de compania unor oameni calzi și primitori, la un ceai fierbinte, la foc și la povești.
Refugiul Salvamont din Ciucaș - o căsuță de poveste.
 Iar a doua zi am pornit din nou pe munte...


Pe Vârful Gropșoarele, Ciucaș - 23.02.2014