Sunday, 2 March 2014

Cu încredere, pe Ciucaș la sfârșit de iarnă


Ciucașul în ceață, văzut de pe Muntele Roșu - 23.02.2014

Una din întrebările care apar în discuții, articole sau cărți de leadership și dezvoltare personală ne confruntă cu imaginea propriei morți: ”Ce vrei să scrie pe mormântul tău când vei muri?”. Sau, forma mai puțin concretă: ”Cum vrei să rămâi în memoria celorlalți după moarte?”. 
 
Vinerea trecută, când eram într-un juriu pentru un program de leadership, am văzut un candidat blocat în fața acestei întrebări. Poate fi șocant, într-adevăr, să fii confruntat cu imaginea propriei morți, în fața unui comitet care te evaluează.

Sinceră să fiu, deși mă gândesc de ani de zile la lucrul acesta și am făcut consecvent alegeri  în viață pornind de la ce și cum vreau eu să fiu și de la valorile în care cred, vineri seara nu aveam un singur răspuns, suficient de succint încât să încapă pe o piatră de mormânt și, totodată, suficient de puternic, consistent și autentic încât să-mi pot ordona existența după el. 

De aceea când l-am văzut pe acel candidat amuțind în fața întrebării, impulsul meu a fost să umplu tăcerea cu compasiunea celui care știe cum e să cauți și să nu găsești un astfel de răspuns și să-i spun sincer: ”E OK, nici eu nu știu exact. Încă mai caut!”. 

Am tăcut. Dar în mine nu a rămas tăcere. 

Ceață și tăcere. Nici nu știm când se ridică și când se lasă, fie pe munte, fie în noi. Ciucaș, 23.02.2014

A doua zi, am plecat într-o tură în Munții Ciucaș. Am pornit din Pasul Bratocea,  spre Muntele Roșu, cu trecere prin Vârful Ciucaș și pe lângă Cabana Ciucaș. Iar duminică urma să plecăm de la Muntele Roșu, spre Cheia, prin Vârful Gropșoarele și Culmea Zăganului. 

Am intrat în traseu pe la ora 13.30. Urcam într-un ritm alert, prin ceață, vânt înghețat și umezeală și nu prea mai ziceam mare lucru, chiar dacă la început fusesem mai vorbăreață. Călcam cu atenție și ritmat. Ceața nu m-a lăsat să văd prea multe în jur și adesea mi-a fost greu să urmăresc traseul. 

Ceață, ceață, ceață, zăpadă și gheață. Ciucaș cu nostalgii de iarnă 22.02.2014.
 Umezeala m-a amuzat la început. Când mergeam prin pădure, părea o joacă de-a faț-ascunselea cu stropii de apă care cădeau din brazi. Dar când am ieșit în golul alpin, însoțită de vântul rece și puternic, aceeași umezeală a devenit o șfichiuială nemiloasă, care mi-a amorțit jumătatea de față expusă spre vale. 

Zăpada mai încerca să țină muntele în strânsoarea iernii. Dar fără vlagă. Cât am urcat până la golul alpin, acoperea cărarea din loc în loc. Doar sus, în jnepeniș și în jurul crestei, redesena peisajul cu un alb greoi, care mustea de apă și se topea în ceață. 

Brad în haină de gheață. Nu era singurul. Cam asta a fost ținuta în timpul acestei ture.
 
Pe unde nu era zăpadă, vântul rece compensa cu teci de gheață sculptate pe firele de iarbă uscată, pe jnepeni și pe brazi. Poieni întregi de iarbă îmbrăcată în gheață...

Teci de gheață pentru iarba uscată.

 Primăvara se făcea însă simțită. Pâmântul umed lăsa să se vadă dincolo de maroniul frunzelor și al ierbii trecute, primele semne de viață nouă: brândușe mov, ghiocei și chiar rododendroni înmuguriți.

Am fost atât de uimită să văd mugurii rododendronilor, încât m-au convins să scot aparatul din sac, în ciuda vântului și a umezelii. Ciucaș, 22.02.2014.

Poate tocmai vremea m-a făcut să mă întorc spre mine însămi când urcam: ceața nu mă lăsa să văd în jur și nici să fotografiez, frigul și umezeala mă forțau să merg repede și concentrat. Dar mintea nu ia pauză chiar așa de ușor... Așa m-am trezit gîndindu-mă pe cărare la întrebarea din seara precedentă... ”Cum vreau eu să-și amintească apropiații despre mine după ce mor?”. Sau, cum a sunat ea în engleză, în timpul interviului: ”What do you want to have written on your grave stone, after you die?”.
Ce poți vedea în ceață?

Întrebarea este tentantă pentru vanitate și, totdată, te confruntă cu marea frică: Moartea. Probabil aceasta este capcana. Să încerci să construiești o imagine, cu care să acoperi teama fundamentală, o icoană la care să te închini narcisist, așa cum suntem adesea tentați să facem și chiar facem de-a lungul vieții, în loc să mergem la esența noastră autentică.

Aceeași întrebare ne face însă să ne privim și prin ochii celorlalți: Ce le dăm celorlalți? Ce așteaptă ei de la noi? Ce văd ei în noi? Care este relația noastră cu ceilalți? Și de aici vine o altă dificultate. Cam ca un traseu pe care nu-l cunoști, dar îl descoperi pas cu pas, pe măsură ce mergi prin ceață.

Ciucașul pitit în ceață, văzut de pe culme. 23.02.2014

Sâmbătă după-masa, tocmai ieșisem din zona împădurită și mă uitam concentrată la cărarea care mustea de apă și se arăta treptat din ceață, când răspunsul a țâșnit în mintea mea: ”Somebody worth to believe in”/ ”Cineva în care merită/ a meritat să crezi!”

Să crezi în cineva și să vezi că acel cineva nu-ți înșeală încrederea - atât de mult, atât de important și atât de greu!

Am crescut neavând încredere în oameni. Copilăria mea s-a tradus în mintea și sufletul meu de copil într-o lecție perpetuă despre motivele nenumărate pentru care nu e bine să ai încredere în oameni, nici măcar în cei mai apropiați de tine. Și mi-am dorit atât de mult ca ei să aibă încredere în mine, așa cum eram eu, altfel decât doreau ei să fiu; să înțeleagă că nu eram rea, ci doar eram eu însămi și aveam nevoie poate uneori de un mic ajutor pentru a spune ce simt și cum simt.

Creste ieșite din ceață

Școala mi-a arătat că a fi diferit înseamnă să nu prezinți încredere pentru sistem, iar valoarea ta să fie prea puțin recunoscută. Nu puteam intra în cutiuță - nu toceam, nu eram supusă, aveam idei - și atunci nu prezentam încredere.

La maturitate, am văzut, din nou, că diferența stârnește neîncredere în majoritatea. Explicații mi-au dat, fiecare în felul său, trei persoane diferite dintr-un singur mediu profesional. Un subaltern mi-a spus într-o zi: ”Nu știu cum să te iau ca să meargă lucrurile cu tine”. Răspunsul era simplu pentru mine: să-ți faci treaba și să fii onest, iar asta spusesem explicit de când venisem eu în acel post.

Un coleg de la care am învățat multe - fără să știe - mi-a spus că trebuie să mă integrez în sistem, ca să funcționez ca lumea cu acei oameni. Dar eu nu voiam să mă integrez cu orice preț, ci să schimb ceea ce nu mergea în sistem.

Iar un șef mi-a cerut să-i ofer ”loialitate personală”. Eu i-am răspuns calm că la serviciu am doar ”loialitate instituțională”.

Am plătit pentru fiecare din aceste diferențe față de așteptările celorlalți prețul neîncrederii și al respingerii, atunci când ei nu au văzut valoarea adăugată pe care o aduceam eu în echipă. Și, desigur, greșelile pe care le-am făcut - așa cum facem cu toții - au exacerbat în ochii unora această neîncredere.
A crește un copil ca bradul: mai întâi e nevoie ca tu, ca părinte, să te îndrepți și să ai încredere în el și în tine. Altfel doar îl chinui cu așteptări perfecționiste și proiecții care au rolul de a compensa propriile greșeli.
 
O altă copilărie - cea a fiului meu - mi-a arătat valoarea tulburătoare a încrederii pure: Să-mi simt copilul liniștindu-se la pieptul meu, sau la mine în brațe. Să-i readuc pacea, după un coșmar care l-a trezit în urlete. Să-i inspir încredere că se însănătoșește, atunci când o viroză îl ține la pat cu temperatură mare și el crede că va muri.

Să-l învăț să meargă singur, să aibă încredere în mine că-l prind dacă se întâmplă ceva, dar în primul rând în el, că poate să o facă. Să-l ajut să-și recâștige încrederea în el, în fața fricii de apă, rămase după ce am căzut amândoi în cadă, la opt luni ale lui, și ne-au bubuit inimile de spaimă, una lângă alta, timp de aproape o oră, singuri în casă, pentru că nu știam nici unul nici altul ce se întâmplase și cât de grav era.

Să-l fac să învețe să exprime ce simte în cuvinte și să aibă încredere în el și în emoțiile lui, chiar și atunci când îi e frică, e nervos, e supărat. Adică să-i inspir încrederea de a fi el însuși, fără să se teamă că mă pierde, sau că îl judec și-l găsesc vinovat.

Iar eu să mă ridic mereu la înălțimea încrederii lui pure. Să-mi țin promisiunile și să-l fac să vadă de ce uneori așteptările lui nu se împlinesc. Să învăț mereu să mă modelez pe mine, să mă educ pe mine pentru a crește, odată cu fiul meu, și pentru a fi mereu de încredere pentru el. Să-mi asum greșelile și să le corectez, fără să le proiectez pe el, fie sub forma unor culpabilizări, fie sub forma unor așteptări neautentice.

Pe traseul nostru, sunt mereu și alți oameni. Vârful Gropșoarele, Ciucaș, 23.02.2014
Așa am învățat că încrederea nu este un dat, ci un proces. Și nu e simplu. Nu este o declarație. Nu este un cuvânt.
 
Este un sistem continuu de alegeri, evaluări și autoevaluări, în care se împletesc responsabilitatea față de sine și responsabilitatea față de ceilalți, atașamentul față de valorile proprii și respectul față de valorile celorlalți, îndreptarea greșelilor proprii și sprijinirea celorlalți pentru a-și îndrepta propriile greșeli, loialitatea față de sine și față de cei cu care faci echipă, față de cei la care ții, pe care îi apreciezi, pe care îi iubești.

Încrederea înseamnă să dai... să dai pentru ceea ce ești investit de ceilalți și nu doar să ceri.
Încrederea este o promisiune care se ține, față de sine și față de ceilalți. Și este, în egală măsură, o negație  - ”Sunt lucruri pe care nu le fac, chiar dacă asta înseamnă să fiu respins(ă) de ceilalți!” - și o afirmație - ”Fac asta, pentru că așa e bine, chiar dacă eu voi da enorm, chiar dacă eu voi pierde anumite lucruri!”.

Ghiocei din Ciucaș, în februarie. Oricât de greu este în viață uneori, încrederea aduce speranța.

Nu știu câți vor spune că a meritat să creadă în mine atunci când nu voi mai fi, dar știu că prefer să-mi țin promisiunile, iar dacă greșesc, să învăț cum să fac mai bine și să corectez.

Cam cum am făcut și în Ciucaș, când am alunecat pe zăpadă sau mi s-au cufundat picioarele în zăpada care ascundea adâncimile jnepenilor, dar am ajuns seara la refugiu și m-am bucurat de compania unor oameni calzi și primitori, la un ceai fierbinte, la foc și la povești.
Refugiul Salvamont din Ciucaș - o căsuță de poveste.
 Iar a doua zi am pornit din nou pe munte...


Pe Vârful Gropșoarele, Ciucaș - 23.02.2014


2 comments:

  1. iata de ce nu cred eu in coincidente in sensul de arbitrar...azi e o zi foarte speciala pentru mine si tocmai am scris despre ceva asemanator! Mai ales dpdv prima parte a textului tau!


    si...n-am fost niciodata in Ciucas, asa ca mi-a placut mult sa-l vad prin calatoria ta interioara.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sunt trasee in viata, Sabina. Si pe fiecare traseu intalnim anumiti oameni si invatam anumite lectii. Iar pe masura ce urcam, se aleg si oamenii si invataturile care raman. Am citit articolul tau. Cu toti avem frici, mai mari sau mai mici, asumate sau neasumate. Important e ce facem cu ele.

      Delete