Saturday, 17 May 2014

Pe Cozia, după iertare

Cozia la început de primăvară, văzută de la Stânișoara (Foto: Oana Marinescu)

Am urcat a doua zi după Paște până în Poiana Stânișoara, din Munții Cozia, iar de acolo ne-am dus mai departe, prin pădure, până la o cascadă sălbatică. Am prins o zi minunat de însorită, după ploile îndelungate și reci de până atunci. Băiatul meu a mers fără probleme până în poiană – mai urcase la fel și în urmă cu un an. 

Soare pe stânci ude (Foto: Oana Marinescu)
Acolo, după un picnic bogat, în care am hrănit și un câine care s-a lipit de noi și s-a ales cu titlul ”câine de mânăstire”,  a acceptat să meargă mai departe: doar a mai crescut între timp. 
Traseul până la cascadă nu e marcat. Nu e dificil pentru un adult obișnuit cu muntele, dar pentru un copil poate fi provocator, mai ales că, de la ploi, apa s-a umflat și o bună parte din cărare a fost inundată. 
 
Cam așa mai cresc stânci și în noi, în absența iertării. (Foto: Oana Marinescu)

La un moment dat, am avut de făcut o traversare, el a avut o idee de bravură, iar eu m-am speriat că o să cadă în apă. Nu ar fi fost ceva periculos, doar o baie la glezne, dar oricum, preferam să nu avem astfel de evenimente.
Am reușit totuși să trecem de punctul care ne stârnise primele dificultăți, dar am ajuns la altul: nu aveam cum să trecem apa decât peste un buștean putrezit și ud. Eu puteam să o fac, dar pentru el mi s-a părut un pic periculos, mai ales că era și malul cam înalt. Atunci am stabilit că până acolo ne-a fost traseul și că urma să revenim când e apa mai mică, sau când mai crește el, ca să ajungem până la cascadă.

Rădăcini, rădăcini. Și copacii,  ca oamenii.  (Foto: Oana Marinescu)
Atunci ne-au prins din urmă trei drumeți, plecați și ei prin pădurea înfrunzită. Se deciseseră să o ia spre cascadă numai după ce ne-au văzut pe noi așa hotărâți. 

Și bine au făcut: bărbatul, cu o barba albă și deasă și cu aerul liniștit al omului cu vocație religioasă, ne-a spus că mergem împreună și că ne ajută el: îl duce el pe copil acolo unde e dificil să treacă singur. Și a făcut-o. L-a dus în spate, după ce mai întâi și-a lăsat rucsacul, sau l-a sprijinit să urce, cu încredere. 
Și a primi ajutor e o experiență utilă (Foto: Oana Marinescu)
 Am ajuns cu toții la cascadă, ajutându-ne cu sfaturi pentru cum e mai bine să călcăm ca să nu ne udăm, sau cu câte o mână întinsă. Ne-am bucurat împreună, cu ochii la apa care cădea în soare cu putere. Ne-am fotografiat grăbiți ca să nu ne pierdem echilibrul pe pietre, atenți  uneori mai mult la  câinele care patrula pe muchii ca pe aleea din fața blocului. 

Cascada din padure. A meritat. (Foto: Oana Marinescu)
Mă gândesc acum că poate în alt moment al vieții mele nu aș fi acceptat la fel de ușor un astfel de ajutor. Când pleci de la premisa că oamenii îți fac rău, instinctul este să te aperi, nu să ai încredere și să cooperezi. Apoi am descoperit puterea iertării.

Lumini și umbre. Trecut și prezent - alegerea e a noastră. (Foto: Oana Marinescu)
Mi-a luat ani de zile să învăț să iert autentic. Acum mi se pare unul din pașii fără de care nu există libertate interioară.

Cu atât mai mult înseamnă să ierți atunci când nici măcar nu-ți este cerută iertarea, iar celălalt nici nu conștientizează că te-a rănit sau nu-i pasă. 

Acesta înseamnă să nu mai depinzi de celălalt. Să fii tu însuți, în control, la butoanele vieții tale. Iertând din proprie inițiativă vindeci rana mai bine și mai repede decât dacă aștepți să-și ceară celălalt iertare.
 
Prea multe urechi spre ce spun ceilalți ne lasă descoperiți (Foto: Oana Marinescu)

 
Probabil cel mai dificil este să-i iertăm pe cei foarte apropiați nouă, cei pe care îi iubim, care sunt cei mai importanți în viața noastră, de la care așteptăm cel mai mult. Pentru că ei sunt și cei ce ne pot răni cel mai rău. 

Ne rănesc cu vorbele. Ne rănesc cu judecățile. Ne rănesc cu neînțelegerea. Ne rănesc cu indiferența, sau cu lipsa de empatie. Ne rănesc cu absența. Ne rănesc cu plecarea. Ne rănesc cu moartea. Ne rănesc pentru că ne fac să ne simțim neputincioși  de a ne bucura de ei, de întâlnirea noastră în această viață. 

Ne rănesc și pentru că ne așteptăm adesea ca ei să ne înțeleagă ce simțim dinainte să vorbim și cu atât mai mult după aceea. 

 
Din multitudinea de trăiri pe care le avem față de un om și față de o experiență, ce alegem este povestea în care trăim. Depinde de noi să ne eliberăm dintr-o poveste. (Foto: Oana Marinescu)

Uneori ne simțim noi răniți, pentru că întâlnirea noastră cu ei, o vorbă sau un gest din partea lor, sau din partea noastră a trezit din străfunduri o rană ce ne structurează pe dinăuntru. 

Ce ne rănește este așadar sensul pe care îl dăm spuselor sau acțiunilor lor, pentru că le ducem într-un loc din noi în care ne situăm ca poveste de viață: o rană, un timp al nostru în care nu și-a făcut loc iertarea.
Semnificăm adesea faptele și vorbele celorlalți într-un mod care aduce în noi durere, frică, neputință, furie.  Ca și cum ne-am înfinge singuri o suliță în suflet și rămânem agățați în ea, sângerând, până iertăm, dacă reușim să iertăm. Dacă nu, sângerăm până la moarte... la propriu.

Apa redesenează stânca, la fel cum lacrimile ne redesenează sufletul. Fie că le lăsăm să curgă, fie că nu. (foto: Oana Marinescu)
Alteori astfel de răni sunt doar rezultatul diferenței. 

Suntem diferiți unii de alții. Avem fiecare propriile noastre universuri, iar uneori nu reușim să fim prezenți la ”celălalt” din viața noastră așa cum ar dori el, sau așa cum ar avea nevoie, sau chiar așa cum am vrea și noi.
Odată ce am învățat să iert în mod autentic, nu doar din cuvinte, și să merg cu iertarea în profunzime, am ajuns să accept și să las lucrurile să treacă, sau să fie așa cum sunt ele. 

Am realizat câtă libertate interioară îmi dă și acest exercițiu. Ca și cum eu m-aș extrage dintr-un râu plin de curenți și m-aș uita de pe margine cum se învolburează apa la vale, dar fără să mă ia cu ea. 
”Câine de mânăstire” și câine de apartament - o joacă fără limite (Foto: Oana Marinescu)
Încerc să-l învăț pe copilul meu să ierte, fără să-i țin predici. Când ne supărăm – pentru că supărările fac parte din viață – trecem printr-un ritual al împăcării: ne liniștim; ”ne iertăm amândoi” - adică nu e vorba că eu, ca mamă, am dreptate, iar el nu, ci pur și simplu ne iertăm unul pe altul; ne explicăm acțiunile; intențiile, gândurile; clarificăm neînțelegerile și încercăm să avem o imagine comună, sau măcar să ne înțelegem perspectivele; ne exprimăm emoțiile în cuvinte, atât pe cele negative, cât și pe cele pozitive, tocmai pentru a arăta că dincolo de nori, soarele e în noi; stabilim ce să nu mai facem și ce să facem și mergem mai departe, ca să ne învățăm lecția din acea experiență. 

Cu alte cuvinte, transformăm supărarea și toate emoțiile negative ce pot fi asociate acesteia în experiență de învățare pentru amândoi.
Învățăm să mergem de mici. Contează cum învățăm să o facem. (Foto: Oana Marinescu)

Cred că este vital să știe să ierte și să știe că toți greșim, dar este important să dăm iertarea, ca să mergem mai departe liberi. Iar atunci când a început să inițieze el însuși acest ritual al împăcării ­ - ”Mami, ne iertăm amândoi?” -, am știut că l-a integrat și am fost bucuroasă pentru el.
Iertarea înseamnă să nu depinzi de nimeni pentru a fi întreg pe dinăuntru. 

Un om care nu iartă depinde de toți vinovații din viața lui pentru a fi. El nu se simte bine fără acest puzzle al culpabilizării și al durerii. Și cel mai grav este atunci când depinde de propria sa definiție de sine ca ”vinovat”. Iar vinovății pot fi găsite multe de-a lungul unei vieți, mai mult sau mai puțin reale.
În cheia educației tradiționale, acest copil se murdărește. Pentru mine, explorează. (Foto: Oana Marinescu) 

Din păcate, o educație de tip tradițional în copilărie, bazată pe pedeapsă, vinovăție și rușine, ne face incapabili să iertăm și dependenți de vinovați și de sentințe, ca și cum am avea nevoie de ele ca de o balustradă de care să ne ținem pe drumul vieții.

Iar marele rege din viața noastră interioară este și marele vinovat – noi înșine. 

Tocmai aici e dificultatea: odată interiorizată norma bazată pe culpă și culpabilizare din copilărie, este mult mai dificil să discernem în interiorul nostru, să ne iertăm pe noi și să-i iertăm pe ceilalți. 

Inclusiv pe cei care ne-au dat o astfel de educație și ne-au făcut să suferim când eram copii. Cine crede că pedeapsa și culpabilizarea nu dor se înșeală. 
 
Uneori în noi curg ape puternice și nu le lăsăm să iasă din subteran (Foto: Oana Marinescu)

Riscul este să ducem acest model în relațiile noastre ca adulți, distrugându-le, pentru că în loc să acceptăm și să validăm diferența, o sacrificăm pe ghilotina culpabilizării. Iar odată deveniți părinți, riscăm să facem și noi copiilor noștri ce ne-a fost făcut.

Și tocmai din cauza acestei interiorizări, adesea nu știm însă că avem nevoie să iertăm, ca să ne eliberăm și să ne găsim pe noi înșine, cei autentici... 

Și orbecăim prin ceață, prin frică, prin durere... 
Iar dacă ajungem să ne întrebăm pe cine să iertăm mai întâi în viața noastră, uneori nu vedem că primul om pe care avem nevoie să îl iertăm suntem chiar noi înșine... 

Ca să mergem mai departe liberi de balastul trecului.


O vreme, mergem împreună. Este important să fim cât mai liberi în mersul nostru.








PS: Am terminat de scris acest text azi, 17 mai 2014, la aproape o lună de la excursia în Cozia. Eram într-un parc din București, la un loc de joacă. Tocmai scrisesem ceva despre impactul educației tradiționale, când am asistat la o scenă dureroasă: o bunică aprigă își dă jos nepoata dintr-un leagăn tip bancuță dublă, în urlete și o pocnește la fund.Vina sancționată: fetița se ridicase in picioare,  în timp ce se ținea de bară. I-am strigat să nu mai bată copilul. Nu aș fi putut să tac. I-a mai dat una până am terminat eu de zis, apoi a continuat să o zdrobească doar în cuvinte. Nu pot uita ochii fetiței: se uita în sus, la bunica ei, speriată, umilită și îndurerată; îmbrățișase la propriu, cu ambele brațe, stâlpul de la leagăn, așa că atunci când au venit cele două palme la fund, ea s-a izbit de metal. În final, au plecat. Fetița „vinovată” a tăcut în tristețea ei, dar surioara ei, mai mică, a început să plângă. Copiii reacționează diferit la violență și nu trebuie să fie ei ținta acesteia, pentru a o simți.

Un corb croncăne într-un brad uscat. A pagubă și a furtună. Cam asta a făcut bunica din scena relatată la PS în sufletul acelei fetițe. (Fotografie din Piatra Craiului, 10 mai 2014, de Oana Marinescu)


Thursday, 8 May 2014

Ce secret ascunde un bufon?



Gigi Căciuleanu: Ce secret ascunde un bufon? (Foto: Ciprian Zincă)

L-am auzit adesea pe coregraful Gigi Căciuleanu vorbind despre ”nebunia” lui cu nebunii de la curțile regale – bufonii. Prima întâlnire cu ”bufonul” în viziunea celebrului coregraf a fost curând după preluarea comunicării spectacolelor semnate de Gigi Căciuleanu, la OMA Vision. Era undeva prin iarnă, iar artistul abia începuse să lucreze pentru ”Folia, Shakespeare & Co”. Proiectul se afla într-o fază incipientă - mai mult idee, decât spectacol.

L-am ascultat în primul rând ca om de comunicare, care trebuie să identifice un concept adecvat pentru promovarea spectacolului și a unui turneu național și internațional. Trebuia să văd riscuri și oportunități. Aveam nevoie să înțeleg viziunea lui și să fac conexiuni cu spațiul public și mediatic. 
Cum se transmite o folie -  Gigi Căciuleanu și dansactorii săi (Foto: Oana Marinescu)

În ciuda vigilenței rațiunii, ca într-un dans plin de farmec, umor, căldură, ironie și auto-ironie, m-am lăsat condusă în povestea lui Gigi Căciuleanu. O poveste care face parte din viața și din cariera sa profesională. Pentru că Gigi Căciuleanu a fost fascinat de bufoni de la primul său rol pe scenă, dar bufonul reprezentat în ”Folia, Shakespeare & Co” a fost sintetizat în ani de muncă, de creație, de distilare a unor trăiri puternice și de citire într-o grilă proprie, ”nebunească”, a unor artiști, precum Shakespeare și Caragiale.  
Pregătiri pentru Folia. (Foto: Oana Marinescu)


Povestea spusă de Gigi Căciuleanu prin vorbe spumoase și cu gesturi ample – omul acesta parcă nu se oprește niciodată din dans! – chiar a stat la baza promovării spectacolului, gestionate minunat de colega mea Ana-Maria Onisei

Colegele mele, Ana-Maria Onisei și Andra Țărnea, după conferința de presă de prezentare a spectacolului (Foto: Oana Marinescu)

Dar dacă un act de comunicare explică și promovează, un act artistic incită și revelează, iar amândouă atrag, fiecare în felul său.

În ciuda tuturor ”dezvăluirilor” prin actul de comunicare, operate chiar de noi în campania de promovare, am rămas încă de la prima convorbire cu Gigi Căciuleanu agățată în lumea artistului, misterioasă și incitantă, datorită unei singure întrebări, formulate în cuvintele lui: ”Ce secret se ascunde într-un bufon al Regelui?”

Conferința de presă. O sală plină de ziariști, artiști și iubitori de dans. (Foto: Un prieten anonim:) )


Dacă credeți cumva că Gigi Căciuleanu a și răspuns la întrebare în timpul discuției noastre, vă înșelați. De vorbit, a vorbit. Dar cu totul altceva: a argumentat căutarea răspunsului, a misterului interior acestui individ, cu un rol atât de aparte în societatea unei curți regale; a dat indicii; a pus întrebări suplimentare, retorice în bună măsură. Și da, din nou, m-am lăsat condusă de artist, intrând în acest labirint plin de unghiuri și de perspective, fără să am nici cea mai vagă idee despre calea de ieșire. Dar nici nu m-a deranjat. Farmecul dansului, probabil.

Aproape trei luni mai târziu, pe 23 aprilie 2014, am fost la avanpremiera ”Folia, Shakespeare & Co”. Am intrat în sală cu o emoție reală – emoția profesionistului, că doar era și spectacolul meu. Dar am ieșit cu o altă emoție la fel de reală, dar mult mai puternică, mai adâncă – emoția omului liber să iubească. 

Când 11 dansactori se mișcă pe o singură scenă, pe o singură muzică și sub un singur set de lumini, fiecare în felul lui, dar rămân în aceeași poveste, este Folia lui Gigi Căciuleanu. (Foto: Ciprian Zincă)
Am trăit timp de o oră și jumătate folia lui Gigi Căciuleanu: o folie nu ca manifestare proscrisă a întunecimii umane, cum prea ușor ne gândim când e vorba de cuvântul ”nebunie”, ci ca expresie a libertății și a iubirii. 
 
Folia nu are limite. Ea poate fi oriunde pe glob - de aici si meridianele pe care dansează folii lui Gigi Căciuleanu (Foto: Ciprian Zincă)
Cum pot oare niște oameni pe o scenă să se miște uneori nebunește, alteori cu o grație tulburătoare, iar rezultatul să fie că tu, ca spectator, îți lași sufletul să se ducă și el pe aceeași scenă, sub reflectoare și să intre în coregrafie: adică să simtă libertate și iubire? 

Cum pot oare doi bufoni – Rasmina Calbajos și Lari Giorgescu – să dea viață tumultului cald al unei mari iubiri, într-un dans al dragostei uluitor de frumos și de bogat? De ce oare, am simțit că, pentru mine, a fost chiar cel mai frumos dans de iubire văzut până acum?
Cel mai frumos dans al iubirii: când iubiții sunt nebun de liberi. Rasmina Calbajos si Lari Giorgescu (Foto: Ciprian Zincă)
 
Nu am să dau răspunsuri tehnice, raționale, explicative la aceste întrebări, pentru că nu scriu ca să promovez spectacolul și nici ca să-i fac o cronică. Doar împărtășesc o experiență. 

Iar această experiență este că am ieșit din sala de spectacol simțind cât de nebuni putem părea cu toții în ochii noștri și ai celorlalți atunci când suntem liberi și iubim, sau liberi să iubim. Când ne mișcăm așa, poate haotic și de neînțeles pentru ceilalți, pentru convenții, pentru așteptări, pentru planuri și planificări, dar atât de limpede și de coerent pentru o lume interioară liberă și plină de iubire.

Așadar, la întrebarea ”Ce secret ascunde un bufon?”, Gigi Căciuleanu răspunde prinzându-ne pe toți în dansul foliei: Libertate și Iubire!



APLAUZE   (Foto: Ciprian Zincă)

***

PS 1: Spectacolul ”Folia, Shakespeare & Co” de Gigi Căciuleanu poate fi văzut la Teatrul Metropolis, iar biletele pot fi cumpărate online. Dacă obținem finanțare, ducem folia libertății și a iubirii, în mixul Shakespeare-Caragiale-Dans, și în țară și peste hotare! 

PS 2: Să mai spun încă o dată că încerc mereu să aleg proiecte pe care să le iubesc și de aici îmi vine libertatea mea profesională? Da, când am ieșit de la spectacol am avut certitudinea finală că am ales bine! Iar bucuria a fost ca o folie!!!

Folia din culise: cu Valerian Mareș, președintele Fundației Art Production, producătorul spectacolului. (Foto: Ciprian Zincă)