Friday, 28 March 2014

Cum am dat Curmătura pe brândușe? Cu bucurie.

La început de traseu, cautând cu nerăbdare  vârfuri și creste

Când pleci pe munte, orice traseu are surprizele lui. Chiar și unul ușor, ca cel care duce de la Fântâna lui Botorog la Cabana Curmătura, în Piatra Craiului. Am vrut să-l fac sâmbăta trecută (22.03), într-o tură de o zi, dus-întors, cu fiul meu și cu cățelul.

Vremea superbă, vizibilitatea uluitoare și primăvara care dădea viață pădurii m-au făcut să fiu mai mult decât optimistă că vom putea să ajungem la cabană și să coborâm până să se lase noaptea, deși începuserăm să mergem pe la prânz. Timpul estimat pe indicatoare era 2 ore - 2 ore și un sfert.

O negociere mică pe traseu cu patrupedul.

Făceam traseul pentru prima oară atât noi doi, cât și câinele. Am început cu un entuziasm uriaș, aproape la concurență. Pădurea extraordinar de prietenoasă ne chema în sus, pe munte. Am luat un picnic gustos - așa am aflat că am găsit în Zărnești cel mai bun cașcaval pe care l-a mâncat băiatul meu vreodată - asezonat din când în când de pământul și frunzele aruncate de cățelul care se juca și săpa gropi pe lângă noi. E drept, făcea asta când nu cerșea.

La un moment dat, însă, ritmurile s-au rupt. Câinele alerga în sus și în jos în continuu, eu abia așteptam să ajungem la cabană, dar fiul meu rămânea mereu în urmă și mergea foarte încet. 

Nu reușeam să înțeleg de ce, pentru că traseul nu era greu, iar el urcase, la vârste mai mici, pe cărări mai solicitante, mai mult timp. Am început să urmăresc cum pășea și am observat că își arunca picioarele în stânga și în dreapta. M-am speriat că se putea răni. I-am explicat de câteva ori ce i se putea întâmpla și cum să calce, dar inutil. El continua la fel, îngreunându-și pas cu pas urcușul.

O pauză, inainte ca ”mami să inteleaga”.

Privindu-l dintr-o perspectivă mai largă - în peisaj - mi s-a părut evident cum încearcă să încetinească ritmul nostru, al tuturor. M-am gândit că știa regula că pe munte mergem împreună, după pasul celui mai lent. Dar nu înțelegeam de ce o face. L-am întrebat dacă vrea să coborâm sau dacă nu vrea să urce. Răspundea că vrea să urce și să nu mergem jos. Și de urcat urca, dar lent și fără să mai aibă același entuziasm ca la început.

La un moment dat nici eu nu am mai putut estima cât mai aveam de mers până la cabană, atunci când mă întreba el: ritmul nostru era prea încet ca să mai aibă relevanță timpii de pe indicatoare.

Ne-am întâlnit cu un grup de cinci persoane care coborau cu brândușe și cu ghiocei. Trei adulți mai în vârstă și două fete. Am intrat cu ei în vorbă și i-am întrebat cât mai avem până la cabană. Răspunsul a venit pe un ton de căinare de la una dintre doamne, ce părea de altfel destul de obosită: ”O jumătate de oră până în Zănoagă și de acolo încă o oră până la cabană. Vă prinde noaptea, unde mai urcați?”

Prin ochii unui copil, traseul se vede altfel

Am lăsat deoparte căinarea și am încercat doar să procesez informația. Oricât aș fi calculat pornind de la estimarea ei, mie nu-mi ieșea că ne prindea noaptea. Era cam ora două. L-am simțit însă pe fiul meu cum tresare când aude de lăsarea nopții. Atunci ca să liniștesc pe toată lumea, am spus: ”Urcăm și noi până unde putem, iar apoi coborâm. Poate ne oprim doar în poiană”. Atunci a venit și comentariul băiatului meu: ”În sfârșit ai înțeles și tu, mami!”.

Joc pe traseu
Ce era de înțeles? Am discutat cu el îndelung ca să înțeleg și să îl înțeleg. Povestea lui suna cam așa: pe măsură ce urca, i s-a făcut teamă că ne prinde noaptea în pădure și că nu aveam cum să ajungem la cabană înainte de lăsarea întunericului. Și ce s-ar fi putut întâmpla dacă venea noaptea și noi eram încă pe cărare, cu echipament și cu frontală? ”Ar putea să vină ursul sau lupul și să ne mănânce”.

Oricât i-am spus eu că ajungem pe lumină, el nu s-a liniștit. Teama era mai puternică, poate și pentru că eu nu mai fusesem niciodată pe acel traseu și mă luam după marcaje, indicatoare și hărți; nu după experiența trăită. Iar pentru un copil, informația scrisă este mult prea abstractă uneori pentru a putea să dea și siguranță, sau cel puțin nu bate siguranța unei afirmații de genul: ”Am fost eu acolo, mami, și mai avem puțin de mers!”
Premiul cel mare


A început să urce iar relaxat doar când i-am spus că mergem doar până în poiană, la brândușe și ghiocei, iar apoi coborâm. A prins viteză în picioare și volum în glas. Din poiană, deși era evident că nu era obosit fizic, nu a vrut să continue.
Un covor de flori - cu adevărat :)
 S-a jucat cu brândușele, cu mașinuțele și cu câinele, ne-am mai plimbat un pic prin zănoagă, până am găsit un loc bun de stat la soare. Dar curând a vrut să coborâm, repetând din nou că nu trebuie să nu ne prindă noaptea în pădure. Eu aș mai fi stat la soare, printre brândușe și munți, dar am mers când a vrut.

Am simțit că era important ca el să se liniștească și să își câștige încrederea. Era mai important ca el să se bucure de ce a trăit, decât să se sperie de ce avea de trăit, dacă am fi continuat să urcăm. 

Am convenit însă amândoi că ne vom întoarce în altă zi, mai devreme, să facem tot traseul, ca să vedem ce putem, fără să ne fie frică, și ca să descoperim ce minunății ne mai arată muntele.



Poiana brândușelor
Am oprit în Tohanul Nou la niște prieteni și s-a jucat în curte, ca și cum nu ar fi făcut nimic toată ziua, un semn în plus că oboseala fizică nu fusese cea care-i pusese frână pe traseu.

Uneori e bine să privești și oamenii din perspectivă, mai ales pe cei dragi. Ca pe munte.

L-am privit atunci în perspectiva experienței lui de viață, a ceea ce a trăit el în acea zi și am văzut un pui de om în fața fricii de moarte. 

O frică prea puternică pentru a putea să o gestioneze deocamdată.

O frică ce-l face să-și pună singur piedici și îl împiedică să meargă.

O frică ce-l face să-și caute siguranța ieșind dintr-un traseu pe care nu-l știe și revenind într-o zonă pe care o știe, zona lui de confort.

O frică pe care nu a știut/ putut să o exprime de la început... lucru normal de altfel, la vârsta lui.

Oare câți dintre noi știu să o facă? Oare câți își asumă această frică? 

De obicei o ascundem. Pentru că așa am învățat în propriile noastre copilării: să reprimăm. Și ne izbește mai târziu, urcând din întunericul din noi, când nu ne așteptăm. Sau ne blochează pe ascuns, zi de zi, în cele mai mici acțiuni pe care le avem de făcut.

Frica ne ține în loc.

Prietenie pe munte.

Și m-am uitat la noi amândoi - cățelul oricum se adaptează la ritmul nostru, chiar dacă uneori mai fuge de nebun -  prin perspectiva fricii lui și a nevoii lui de siguranță. Am ales să modific planul, să schimb traseul, să adaptez ziua la ce era în sufletul lui, dar într-un mod care să-i dea încredere și să nu-i crească frica.

Încredere în el, că e ok și că poate să urce atât cât vrea și să se simtă bine. 

Încredere în mine, că poate să-mi spună ce-l frământă și să găsim împreună soluții.

Încredere în propriile lui emoții și în ce poate el să facă cu ele: a învățat că e normal să-i fie teamă, dar că e la fel de normal să acționeze pentru a-și gestiona teama.

Încredere că putem descoperi bucurie și frumusețe chiar dacă nu facem traseul planificat.

Încredere că noi decidem ce facem și când facem. Inclusiv posibilitatea de a reface traseul integral, în altă zi, ca să mergem mai departe și să mai creștem un pic.

Brândușe, soare, munți, bucurie și încredere.
N-am ajuns la Curmătura, dar am ajuns în cea mai frumoasă poiană cu brândușe pe care am văzut-o noi vreodată. Iar bucuria a învins. Chiar și în inima lui, bucuria a învins frica.

Mă gândesc adesea la ruptura dintre ce simte un copil în sufletul lui și ce vede un adult, din afară, chiar și când e un apropiat,  un părinte, sau un bunic.

Copiii simt altfel, inclusiv pentru că de la nivelul lor, prin ochii lor, lumea se vede altfel.

Am în minte, când scriu acest lucru, imaginea lui Alice micșorată în Țara Minunilor, care se uita ca o pitică neputincioasă la niște ciuperci și fire de iarbă ce i se păreau uriașe.


Când nu dă din picioare, dă din fălci.
Un copil poate să simtă frică și să aibă nevoie de încurajare. Iar un adult poate să vadă în felul în care el se comportă doar nesupunere, obrăznicie, sau nevolnicie.

Un adult care citește astfel o reacție a unui copil pe fond de frică este un adult care poate fi tentat să îl judece și să îl pedepsească, fie și doar prin cuvinte, pentru ce face, din cauza a ce simte, fără ca el să înțeleagă CE SIMTE cu adevărat acel copil. Emoția mișcă oamenii. Tot ea îi mișcă și pe copii.

Și uite-așa, din astfel de reacții ale părinților și adulților, apar rănile care fracturează stima de sine și încrederea de sine ale unui copil.

Și uite-așa începe un copil să reprime frici și emoții, sau nu reușește să exprime ce simte și să se afirme.

Și uite-așa o frică inițială este investită cu o nouă frică - frica de ceilalți, de invalidarea celorlalți, inclusiv a celor iubiți și de a căror susținere și înțelegere un copil are cea mai mare nevoie - părinții lui.

Și uite-așa se pierde un om, în copilărie, în propriul său traseu interior. Fără frontală și fără echipament. Iar apoi își caută o viață întreagă nordul.




Chiar dacă uneori e greu și chiar dacă asta înseamnă să renunț la planul meu, am învățat de multă vreme să privesc lumea  prin ochii fiului meu.

Nu reușesc întotdeauna din prima. Dar de fiecare dată când o fac rezultatul e minunat: o bucurie în plus și o senzație de liniște și de încredere totală între mine și el.

Iar dacă ajungem aici pe traseul spre Curmătura, fără să ajungem la Curmătura, noi suntem fericiți și bucuroși.


To kiss or not to kiss? This is the question! (Fiecare cu dilemele lui in drumul spre Curmătura.)


PS: Dovada concretă a bucuriei lui a fost că mi-a cerut fotografii ca să prezinte la școală excursia lui. Și a făcut-o, cu bucurie, nu cu teamă.