Tuesday, 15 December 2015

Cum m-am intalnit cu Harry Potter

Un foc cu magie și povești. Gura Portiței 2015. (Foto: O.M.)

Știm cu toții cine e Harry Potter, dar pe câți dintre noi îi știe Harry Potter?

Pe mine Harry Potter mă știe, atât de norocoasă sunt! A aflat de la  fiul meu, când s-au întâlnit prima oară, în timpul unei plimbări pe care o făceam cu câinele, prin parc. „Desigur că te cunosc, Harry! Mi-a citit mama mea despre tine și despre prietenii tăi!”, a răspuns el, cu o voce ușor intimidată, la nedumerirea micului vrăjitor. 

Câteva săptămâni mai târziu am fost implicată într-o acțiune, cu intrigă și cu suspans. Nu am fost singură: Sammy era acolo, dar cu un rol mult mai important. Așa e mereu cu câinele acesta, extrem de popular: are parte de atenție specială. A devenit unul din animalele magice de la Hogwarts, școala pentru ucenicii-vrăjitori.

Știți, acolo, copiii-vrăjitori sunt însoțiți de animale cu roluri și puteri magice: bufnițe, broaște sau șobolani. Băiatul meu a mers cu câinele lui.  S-a dus la Hogwarts - mi-a povestit altă dată - după ce a primit, ca toți tinerii recruți, o invitație scrisă pe un pergament și semnată de marele Dumbledore, directorul școlii, cel mai bun vrăjitor.

În altă poveste, am aflat că a zburat la Hogwarts cu Hagrid, paznicul de la castel, ascuns în haina sa uriașă, împreună cu mașinile și cu... Sammy. Sammy cântărește 39 de kilograme, dar iată că are calitatea de a se face mic-mic, la nevoie.

Hagrid îi preluase pe amândoi din București, din pat. Câinele a reușit la Hogwarts ce nu a reușit aici - să-și găsească o iubită și să aibă mulți puiuți. Cu toții, la rândul lor, împreună cu prietenii lui Harry și cu cei ai băiatului meu, au avut  și au parte în continuare de o grămadă de aventuri.

Distanța București - Hogwarts: o foaie. (Foto: O.M.)
Oh, da! Habar n-am dacă părinții celor mai buni prieteni ai fiului meu știu, dar copiii lor – S, V, E - merg și ei la Hogwarts. Au dat și examene acolo, au fost la ore, s-au luptat cu tot soiul de personaje negative și chiar și cu Voldermort. 

Unii dintre ei vin cu animalul propriu, așa că generația aceasta de ucenici vrăjitori a avut parte inclusiv de un papagal galben și moțat, obișnuit să stea liber prin casă. Nu aș putea să explic cum a supraviețuit printre fantome și bufnițe, dar până la această oră nu am primit nicio veste proastă, deși ținem legătura cu Hogwarts aproape zilnic.

În timp, au apărut la vechiul castel și oamenii de Lego, inclusiv cei cu nume și povești proprii, din alte cărți. Unii au fost atacați de forțele răului, alții au avut roluri de paznici sau de polițiști, sau aveau activități cu copiii.

Mi-e imposibil să dau toate detaliile, pentru că sunt enorm de multe. Dar am tot atâtea motive să consider că Harry Potter este și pentru mine – nu doar pentru băiatul meu - cartea anului 2015. Am descoperit-o amândoi în vară, când i-am cumpărat-o în varianta originală. Nu a văzut niciunul din filme, dar tot auzise lucruri despre Harry. Imaginația lui era așadar suficient de stârnită încât să accepte târgul propus de mine, ca să aibă acces la micul vrăjitor: urma să o citesc în engleză și să i-o traduc, propoziție cu propoziție, pentru ca el să-și exerseze această limbă străină.

Concursul poveștilor. Care a câștigat? (Foto: O.M.)
Am deschis-o pentru prima dată amândoi când eram cu mașina la spălătorie și așteptam la coadă. I s-a părut mai interesant contextul în care citeam, decât primele pasaje, mai ales că îl și obosea lectura bilingvă. Apoi am citit lent și rar, preferând să facem o mie de alte lucruri seara. Declicul s-a produs când ne-am trezit amândoi la mare, la Gura Portiței, cufundați până peste cap în aventurile lui Harry Potter și în lumea magică de la Hogwarts.

Am citit în acest concediu cât nu am mai citit niciodată în toți acești ani, de când ne petrecem vacanțele împreună. Am terminat atât Harry Potter, cât și cartea pe care o luasem pentru mine. M-a durut gura la propriu de la atâta citit, deși sunt un om care vorbește destul de mult și, așadar, se presupune că am antrenament. 

Mă rugam de el să se mai ducă în apă, sau la joacă, ca să pot să mă mai odihnesc și eu. Adică să tac. Am fost în excursie în Deltă și nu am apucat să mă uit după păsări, pentru că am citit din Harry Potter. La un moment dat, mă asculta aproape toată lumea din barcă, întreruptă fiind doar de un tăune agresiv, care se lipea de vreun pasager.

În Deltă, m-a întrebat ce-i cu pânzele alea de păianjen. I-am spus, ridicând ochii din carte, că pe-acolo se ajunge în Pădurea Interzisă. S-a lăsat cu fiori. (Foto: O.M.)
De fiecare dată când deschideam cartea, parcă intra în transă. Simțeam în trăirile lui fiecare emoție, fiecare încercare, fiecare întorsătură de situație prin care treceau Harry și prietenii lui. A iubit și a detestat odată cu ei. S-a bucurat și s-a temut odată cu ei. A fantazat și a călătorit odată cu ei și, pot spune, după ce i-am ascultat propriile sale povești create când eu închideam cartea, chiar mai mult decât ei.

M-a atras și pe mine lumea lui Harry Potter, dar nu oricare Harry Potter, ci cel pe care îl crea el. Simțindu-i atât de bine trăirile, mă duceam după el și simțeam totul la fel ca el, chiar dacă ochii minții mele nu reprezentau lucrurile identic, imaginația mea fiind influențată de produsele hollywoodiene.

Am conștientizat prima oară felul special în care mă marchează Harry Potter, atunci când am reușit să mă eliberez dintr-o frustrare. Eram la mare și îmi doream foarte mult să mai citesc din cartea mea. Deși împărțeam timpul ca să citesc și pentru el și pentru mine, am avut un moment în care m-am simțit excedată de insistențele lui de a lăsa deoparte lectura mea. Și ce insistențe... Am spus atunci ceva ce am regretat apoi, dar poate am avut nevoie să verbalizez, ca să înțeleg și să mă eliberez: „Nu sunt o mașină de citit căreia să-i dai comenzi, am și eu nevoie să citesc cartea mea”.

Desigur, frustrarea este comună părinților care se implică în creșterea copiilor: sunt oameni care dau până uită de ei, dar au nevoie să se și regăsească cumva, pentru a rămâne în echilibru. Însă reacția băiatului meu m-a făcut să realizez că formulasem complet greșit. 

Eu nu eram pentru el un obiect, "o mașină de citit" - și mi-a spus direct: „Doar tu ești mama!”. El nu mă folosea, chiar dacă eu aveam una din cheile spre Harry Potter, ci eram de fapt partenerul său în călătoria prin tărâmul magic. Ne aventuram împreună la Hogwarts, când ne cuibăream cu cartea în brațe, pe șezlongul de pe plajă, sub umbrelă, la restaurant, așteptând comanda, sau seara, înainte să adormim.

Să înțeleg acest lucru și să vorbesc cu el despre cum greșisem m-a eliberat de frustrare. Mi-a dat aripi să zbor în lumea lui Harry Potter și a fiului meu, de parcă aveam și eu o super-mătură. Bucuria lecturii lui Harry Potter a devenit și mai mare. Ca dovadă, am citit mai mult și m-a durut gura mai rău. Iar finalul, l-am parcurs pe plajă, pe nerăsuflate, cu fiul meu strâns tot de teamă și încolăcit de brațul meu stâng, tresărind la fiecare moment mai dureros pentru Harry și aruncând priviri speriate și pline de speranță spre mine: doar eu știam mai multe decât el.

Citeam din Harry Potter, când partenerul meu de magii se juca în baltă. Foto: Harry Potter (!)
Cred că din copilărie nu am mai trăit o poveste ca pe aceasta. Iar Hollywood-ul, cu poveștile lui, nu a putut să mă facă să simt vreodată cum am simțit în timp ce descriam băiatului meu lupta dintre Harry Potter și Voldermort, pe malul mării.

Dincolo de emoție și de magie, am avut apoi cu el una din cele mai frumoase discuții ale noastre despre bine și rău. Vorbim despre asta de când ne știm noi doi, dar formele diferă mereu. 

L-a intrigat o problemă ridicată de Harry: De ce să mai luptăm împotriva lui Voldermort, dacă el tot nu dispare cu totul? Răspunsul lui Dumbledore m-a ajutat să îi leg povestea cu lupta perpetuă în care ne aflăm, în lumea aceasta, în care și el trebuie să-și caute propriul loc și o va face prin alegerile sale între bine și rău: pentru că atâta vreme cât cineva nu crede că e inutilă lupta cu răul, atunci șansele să învingă binele sunt reale.

A urmat apoi al doilea volum, tot în lectură bilingvă, care ne-a prins fără să ne dăm seama, după un început plictisitor.  Modul în care el asculta povestea s-a schimbat, la doar câteva săptămâni distanță. Integrase prima lectură, făcuse un salt mai departe, asocia ce auzea cu alte lucruri care îl interesau, introducea personaje și intrigi noi în propriile sale povești.

Așa că nu a mai fost doar o călătorie într-o lume magică, ci și un mini-roman polițist, pe parcursul căruia, atunci când nu era el însuși un mic vrăjitor, era un mic Sherlock Holmes și un mare povestitor. Crea noi povești, când ne plimbam prin parc, prin pădure și chiar când am făcut cea mai recentă ieșire pe munte împreună. Alteori, când avea o inspirație foarte puternică, mă oprea din citit, ca să continue cu povestea lui. Când nu mai avea idei, îmi spunea, iar eu îl asiguram că e normal să ia o pauză, iar inspirația revine.
Câte lumi, într-o singură lume? Cu Harry Potter în Deltă. (Foto: O.M.)

Am terminat și acest volum, după ce, într-o sâmbătă, am citit ore în șir în casă, deși de obicei plecăm hai-hui. Nu am mai avut răbdare: trebuia să dezlegăm intriga. Și am discutat din nou despre bine și despre rău; despre complicii răului, acei oameni care ajută să se întâmple lucruri rele, pentru a obține niște beneficii; despre prietenie, loialitate, curaj.

Privind în ochii băiatului meu, am știut – din nou – că Harry Potter este cartea anului pentru mine: o carte care a devenit un element de legătură, de conectare foarte puternică cu el, o carte care ne-a creat un tărâm magic pe care să ne întâlnim, chiar și în serile în care, de oboseală, abia mă adunam ca să îi citesc mai mult de o pagină; o carte care mi-a permis să vorbesc cu el despre alegeri în viață, fără să îi predic, ci cu exemple care pentru el aveau valoare de realitate.

Așa că am luat în week-end și al treilea volum și am început o nouă călătorie. Așteptarea e din nou diferită, la fel ca și lectura. Dar avem un inventar nou. 

S-a învățat că e absolut ok să luăm o carte cu noi când ieșim pe ușă. S-a învățat că e ok să ne schimbăm rituarile pentru a citi o carte. Mergem prin parc, el cu bicicleta, eu alerg, câinele se bălăcește prin nămol, iar în final ne oprim pe o bancă, sau sub un copac și citim. Am scos cartea să citim în ambuteiaj, când nu avansam deloc în trafic. Când așteptăm pizza la restaurant, încă mai citim. Când e mașina la spălătorie, clăbucii par o ploaie magică la Hogwarts. Când ne trezim dimineața, mai deschidem cartea, „ca să nu ajung supărat la școală”. Seara, ne pregătim de somn cu Harry. 

La pizza, cu Harry, hot-wheels și un  avion de hârtie. (Foto: O.M.)
A conștientizat că înțelege engleză, corectându-mă adesea: ”Mama, tu care știi engleză, nu știi să traduci ceva atât de simplu!”. Are un vocabular bogat în termeni din lumea magică, în timp ce eu uit mereu cum se traduce "vârcolac" din engleză și mă învață el. 

Iar eu m-am prins că de fapt ascultă de două ori povestea, atunci când îi traduc și, implicit, se bucură de două ori. De-asta, atunci când traduce el, mă pune și pe mine să spun varianta în română, ascultând-o de parcă atunci ar fi auzit prima oară acea istorisire. Și continui să traduc, ca parte a ritualului nostru pentru Harry Potter, bucurându-mă și eu... de două ori.

„Mami, crezi că lui Harry Potter i-ar plăcea de mine?”
„Da, cu siguranță”
„De ce?”
„Pentru că semănați.”

Nu voi uita niciodată licărul din privirea lui, la acest răspuns al meu. Urcam pe casa scării, în micul nostru bloc de pe vremea comuniștilor. Și deodată am ajuns amândoi pe culoarele din piatră, luminate cu torțe, pline de umbre și de tablouri mișcătoare, de fantome și de mistere, de la Hogwarts. Cu o privire.



Cu siguranță una din vacanțele noastre magice! GuraPortiței, 2015. Tot Harry Potter făcea poza :)















PS: Am editat un pic articolul, după ce i l-am citit și băiatului meu, pentru mai multă acuratețe :) :) :). Astfel, a zburat la Hogwarts direct cu Hagrid, fără motocicletă - cu motocicleta s-a dus Harry -; am redus numărul prietenilor lui care au ajuns la Hogwarts, de la 4 la 3 (nucleul dur); am scos omuleții de Lego din zborul către Hogwarts, pentru că "ei au ajuns acolo mai târziu" și le-am ajustat sarcinile și activitățile. Tot el mi-a amintit că am folosit expresia "mașină de citit" când a răbufnit frustrarea din mine în fața insistențelor lui de a citi. Și a râs de mine că am zis așa.
Feedback-ul primit de la copil a fost următorul: 1. În timp ce citeam: "Să nu mai scrii despre poveștile mele, că uiți chestii." 2. La final: "Bravo! Mi-a plăcut ce ai scris despre poveștile mele". 3. A început să creeze o poveste nouă, inspirat de postare și toată seara am fost amândoi la Hogwarts. 
La un moment dat s-a întrebat dacă nu mă fac de râs scriind despre lucrurile pe care le inventează el și i-am spus că fantezia este un dar. A râs fericit. Apoi a mai sesizat diferența dintre perspective: ce vedea el și ce vedeam eu în aceeași experiență. Are 8 ani și a putut să vadă asta. Pentru că vorbim mereu și îi respect perspectiva lui.


Am mai scris despre experiențele noastre la Gura Portiței și aici: Frumusețea lucrurilor miciGura Portiței și complicitățile ei minunate   


Dacă are sens, le poți spune și altora ce ai citit cu un SHARE:

Tuesday, 1 December 2015

Parada intrebarilor

Imagine oficială de la ceremonia de 1 Decembrie 2015 (Sursa foto: www.presidency.ro)
Treceam astăzi pe șoseaua principală din Balș, un orășel care se lungește plictisitor pe drumul dintre Slatina și Craiova, când am constatat că tunurile care păzesc monumentul din centru străluceau în soare ca niciodată. Tricolorul din flori și din panglicile coroanelor le dădea un contrapunct simbolic. Am oprit la semnul unui polițist, ca să las să treacă un pieton, moment în care am auzit că niște boxe împroșcau piața cu muzică populară. Oamenii mergeau însă în continuare grăbiți spre Lidl. În Balș, șoseaua principală, centrul, tunurile, monumentul și Lidl sunt în același perimetru, încadrat de bloculețe comuniste, de patru etaje.

Atunci m-a izbit o întrebare: Oare când voi înceta să mă mai simt pe 1 Decembrie de Ziua Păcălelii Naționale?

Poate sună dur, dar...

Ce pot să simt altceva când văd că facem o paradă militară la șosea, care arată cât suntem de departe față de ceilalți, dar nu avem bani să ne echipăm ca lumea soldații care înfruntă moartea pe front, sau spitalele în care ar trebui să ne tratăm bolnavii și răniții, sau școlile în care ar trebui să ne educăm copiii?

Ce pot să simt altceva când văd o avalanșă de costume populare, de cântece populare, de urări și de declarații de dragoste, după ce, 364 de zile din an, mulți dintre cei care acum sunt cei mai plini de  emfază vorbesc urât despre România și despre români, sau se ocupă doar de interesele lor egoiste?

Ce pot să simt altceva când aud discursuri sforăitoare, de la niște oameni care, timp de 364 de zile din an, sforăie imediat ce aud de exercitarea funcțiilor lor în interesul public al României?

Ce pot să simt altceva când văd că ne comemorăm morții pe pilot automat, folosindu-ne de simbolistica slujbelor religioase și a procesiunile politico-militare, dar nu onorăm moștenirea lor, sau motivul sacrificiului lor, respectiv pe cei vii - compatrioții, concetățenii, vecinii, oamenii cu care ne întâlnim pe stradă, oamenii cu care colaborăm în proiecte, oamenii cu care concurăm în viața noastră de zi cu zi, datul la glezne fiind un adevărat sport național?

Ce pot să simt altceva când văd că fiecare 1 Decembrie se termină seara, fără să mă lase văd un viitor pentru țara mea, pentru că nu găsesc la nivelul clasei politice o viziune și un leadership care să-mi ofere o astfel de direcție?

Ce pot să simt altceva când știu cum oameni extraordinari, care fac minuni, nu sunt onorați pentru munca lor, pentru dedicația lor, pentru curajul lor, ci trebuie să depună eforturi întreite ca să răzbată, întrucât ceilalți, inclusiv cei din administrație, le pun piedici sau nu îi sprijină,  pentru că pleacă de la prezumpția de vinovăție, pentru că au agenda și interesele lor private, sau pentru că nu au viziune și deschidere?

Ce pot să simt altceva când văd cum, pe 1 Decembrie, România ia forma unui ceaun de fasole cu afumătură oferit gratis – adică din bani publici -, în loc să fie un loc care vibrează de libertate și de energia oamenilor săi, coagulați nu la coada pentru farfuria aburindă, ci în jurul unor drepturi pentru care ne aumăm să luptăm, a unui proiect la care colaborează fiecare, a unor valori care ne dau niște repere, a unor emoții frumoase împărtășite împreună?

Ce pot să simt altceva când văd cum continuăm un vaiet național, în loc să ne uităm la ce lucruri extraordinare am putea face împreună și să ne bucurăm de ele, să ne bucurăm de felul în care suntem noi în zona noastră de lumină: creativi, generoși, energici, muncitori, inteligenți, capabili să răzbatem?

Ce pot să simt altceva când văd cum uităm cum ne supunem 364 de zile din an unor șmecheri feudali de modă nouă, care au preluat controlul, cu rețelele lor de putere, și ne amăgim privind nostalgic la un moment de glorie în istoria națională – pe 1 decembrie 1918, încercând să găsim acolo o sursă care să întărească identitatea pe care experiența cotidiană ne-o joacă în picioare?

Ce pot să simt altceva într-o țară în care absurdul și nedreptatea fac ca fiecare cauză pentru care luptăm să ne transforme în competitorii lui Sisif?

Ce pot să simt altceva decât că sunt un cetățean loial, dar care nu se regăsește în această cetate, așa cum e ea acum, ci încearcă să o construiască, să o înnoiască, vâslind atât de des împotriva curentului?

De aceea, pe 1 decembrie, nu merg nici la paradă și nici la ceaun, nu-mi pun nici ie și nici poză cu tricolor pe Facebook. Pentru mine 1 Decembrie este de ani buni o zi a întrebărilor: mă întreb, mai aibitir decât în alte zile, ce pot face ca să rămân autentică, în ciuda acestui val de păcăleală.

Și simt o nevoie acută, vitală, de autenticitate, de onestitate, de bun simț.

Simt o nevoie acută, vitală, să fie mai puțin zgomot și mai multă veselie în viața noastră.

Simt o nevoie  acută, vitală, să nu mai obosim gândindu-ne la ziua de mâine în România, ci să fim inspirați de ea.

Simt o nevoie acută, vitală, să descoperim majoritatea dintre noi câteva lucruri frumoase și bune la țara aceasta, la oamenii ei, care să ne motiveze și pe noi să fim mai buni și să îi ajutăm pe ceilalți.

Simt o nevoie acută, vitală, să ne asumăm responsabilitatea de a fi cetățenii unei comunități, pe care o construim împreună asumând responsabilități, și nu supușii unui Vodă, fie el prinț național sau prințișor de provincie.

Simt o nevoie acută, vitală, să fim conștienți de ce ne face speciali, atât în sens bun, cât și în sens rău, și să alegem singuri ce scoatem în față.

Și simt o nevoie acută, vitală, să ne purtăm 364 de zile pe an de parcă ar fi o sărbătoare, iar pe 1 decembrie să trecem în revistă nu amintirea unui moment istoric, ci potențialul nostru de viitor, știind și având încredere că fiecare dintre noi contribuie la un proiect de societate adevărat.

Și da, după #Colectiv, cred că păcăleala se vede și mai bine, iar anularea unei recepții de la Președinție nu rezolvă nimic.

Sper că îmi voi împlini într-o zi aceste nevoi vitale. Iar dacă vorbesc despre ele, nu înseamnă că m-am dat bătută. Voi continua să fac și mâine ce am făcut și până acum: să construiesc proiecte și să sprijin oameni și inițiative despre care eu consider că aduc o contribuție bună, cu sens, la societatea în care trăim. Voi continua să corectez lucrurile pe care constat că le fac greșit. Voi continua să îmi pun întrebări. Pentru că, să nu uităm, "the day we gie in is the day we die".

Chiar dacă nu fac paradă de Ziua Națională... 




Dacă are sens ce ai citit, poți distribui pentru prietenii tăi: