Friday, 13 March 2015

AFERIM, PROVOCARE!



Întâlnire între destine: un copil de zapciu român și un copil rom (Sursa Foto: AFERIM!)
Oricum l-ai lua, ”AFERIM!”, filmul regizat de Radu Jude și produs de Ada Solomon, este o provocare. 

Provoacă în  primul rând mitologia națională în dulcea sa visare despre spațiul mioritic și puritatea românească, o poveste în care ne îmbăiem metodic din școală - cu textele literare sau istorice din programă, cu profesorii care pun accent pe reproducerea informației și nu pe analiză și pe discuție – și până la maturitate, când ne hrănim cu clișeele despre identitatea românească, ca să consolidăm propria noastră identitate personală. 

Așa votăm niște politicieni rupți de realitate, dar care își decupează iscusit cuvintele din țesătura mitologiei naționale. Așa plătim bilete ca să ne îndoctrinăm cu vorbele patetice ale unui artist, care amestecă frazeologia naționalistă cu cea religioasă, dar ne face să trăim, pentru câteva minute, ”gloria românității”. Așa cumpărăm produse și servicii marketate sub semnul ”purității” tradițiilor românești, deși nu prea au de-a face nici cu puritatea și nici cu tradițiile. Așa înghițim infiltrarea unei Biserici Ortodoxe retrograde și obscurantiste în viața publică și în educația copiilor, pe motiv că este parte din identitatea națională. 


Din această perspectivă, filmul lui Radu Jude te provoacă fie să îl privești cap coadă și să te întrebi ”Aferim, istorie! Dar  care e identitatea noastră națională? Cine suntem noi?”,  fie să îl respingi, conștient sau nu, pentru că este o provocare, care iese din tiparele în care am fost obișnuiți să ne gândim pe noi înșine, ca români.

Și totuși, ”AFERIM!” provoacă și discursul cinic și plin de frustrări, pe care tot noi, în dihotomia noastră, îl avem față de românitate, români și istoria noastră. Din film nu  lipsesc doar eroii, gloria, faptele de vitejie pe care se construiește mitologia noastră națională, ci și judecata, înfierarea, critica. Această poveste  a mizeriei sorții oamenilor simpli din Țara Românească a anului 1835 este spusă cu căldură, cu compasiune, cu înțelegere. AFERIM ridică un văl ca să vezi nevăzutul din trecutul nostru,  adică acea parte care se pierde din narațiunea noastră națională: ce însemna să supraviețuiești în Țările Române, în straturile cele mai de jos ale societății.

Carfin, legat în noaptea de dinainte de a fi predat boierului. (Sursa Foto: AFERIM!)

”AFERIM!” provoacă și percepția asupra ”țiganului” și a ”țigăniei” din mentalul nostru colectiv. Toate locurile comune și stereotipurile care se aud și astăzi în discursul despre romi apar în acest film, în portretele pe care le fac românii robilor țigani, arătând cum și stigmatizarea acestei etnii face parte de fapt din propria noastră identitate națională, chiar dacă nu o asumăm. 

Însă provocarea vine din altă parte și am admirat finețea cu care a fost pusă în scenă de echipa filmului. Sunt două narațiuni care curg în paralel și se contrabalansează. Pe de o parte sunt etichetele și poveștile care legitimează în ochii românilor condiția de robie a țiganilor, bătaia, umilirea lor: ”Ciori”, ”Țiganii nu se schimbă niciodată!”, ”Au venit din Egipt și și acolo au fost robi!”. Pe de altă parte, trăiești tu, ca spectator, în acel periplu al suferinței  tocmai umanitatea negată a acestor oameni, în tot ce are ea mai răscolitor: frica totală și fără de scăpare, submisivitatea ca strategie de supraviețuire, fragilitatea, lipsa de speranță, iar la final oroarea asociată destinului unui țigan-rob care a stârnit mânia stăpânului.   

Carfin este pedepsit de boierul care îl are în proprietate într-un mod inuman și nedrept, deși legile – ”pravila” – îi interziceau să facă asta. Boierul își răzbună orgoliul rănit de faptul că soția sa – un spirit nu foarte cucernic – l-a înșelat cu Carfin, seducându-l însă ea pe el. 

Ce este chiar mai dureros este modul în care ceilalți robi-țigani devin complicii boierului în execuția lui Carfin, pentru ca în acest fel să-și cumpere bunăvoința lui. Propria lor frică - alimentată tocmai de tortură, foame, umilință, bătăi - omoară empatia și orice emoție de compasiune, de solidaritate, de generozitate, adică orice urmă de umanitate. 

O singură femeie  – soră sau consoartă, nu mi-a fost clar –  îi ia apărarea și își primește și ea pedeapsa: este vândută separat de familie, deși legile interzic și asta. Boierul are o soluție pentru orice: când nu amenință, când nu pedepsește, mituiește, dar voința i se împlinește, ceilalți fiind doar martori și supuși ai puterii sale.
 
Doi robi țigani recuperați de zapciul cel strașnic (Sursa Foto: AFERIM!)
Pentru o narațiune națională care nu a asumat și nu a integrat încă robia țiganilor și modul în care acești oameni au fost ținuți la marginea societății, ”AFERIM!” este așadar o provocare. Ea se leagă și de percepția pe care o are românul față de străini, în general. Iar aici este elocvent portretul făcut ”jidanului”, care nu e om, ca așa l-a făcut Dumnezeu, neom, trasat cu multă culoare de o față bisericească, ce nu are prea multe legături cu smerenia și cu cumințenia.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Să urmărești discursul zapciului Constandin, personajul principal plecat în căutarea robului-țigan fugar Carfin, în învățăturile lui către fiul său  Ioniță este o provocare. Izbește în primul rând provocarea la adresa bunului simț, implicit a imaginii pe care o avem despre cum arată acesta la nivelul spiritului românesc, datorită unui relativism absolut: binele și răul sunt definite într-o grilă proprie, cu multe nuanțe și răsturnări de sensuri.

Logica lui este simplă: supraviețuirea  în condiția sa socială privilegiată. Discursul său despre ce e drept și ce nu e drept este o agresiune continuă la adresa simțului comun, dar, pentru condiția lui, este un instrument de supraviețuire imbatabil. Îi permite să rămână zapciu, să aibă bani, să fie respectat, să fie un model pentru copilul său. ”Sunt un om drept. Niciodată nu am bătut un țigan... pe degeaba”.   
 
Zapciul Constandin și fiul său Ioniță, într-o discuție despre dreptate (Sursa Foto: AFERIM!)
Această definiție a dreptății, când o auzi la prima mărturisire, după o noapte de beție într-un han și după ce ai văzut cum îi tratează pe robi și pe țăranii cu care se întâlnește, te poate revolta, sau să ți se pară amuzantă, sau amândouă la un loc, în același timp. Ea capătă un sens pozitiv la finalul filmului, în clipa când o situezi în contextul răzbunării nemiloase a boierului împotriva lui Carfin.
Zapciul consideră că nu e drept ca robul-țigan Carfin să primească mai mult decât o bătaie și îi spune asta, așa temător, cu jumătate de glas. Chiar intervine atunci când ceilalți robi se aliaseră cu boierul, spunându-i că vodă trebuie să îl judece pe Carfin, potrivit rânduielii. 

Dar apoi, după ce asistă la scena sacrificiului, tot el încearcă să-l facă pe fiul său să treacă peste tragedie, pictându-i viitorul în nuanțe pozitive. La Constandin nu există remușcări care să îl macine, pentru că el este prea preocupat să supraviețuiască. Și asta încearcă să-l învețe și pe copilul său cu toate pildele și aforismele răsturnate pe care i le  dă pe parcursul călătoriei lor. 

La sfârșitul filmului, am rămas însă cu impresia că acele învățături și pilde ale zapciului fac parte din moștenirea transmisă nouă de către strămoși.  
 
Zi de târg. (Sursa Foto: AFERIM!)
Detașându-te de personaje, găsești  în acele dialoguri atât de mult din justificările din societatea noastră pentru tot soiul de alegeri dubioase, lipsite de curaj și de coloană vertebrală, pe principiul ”capul plecat, sabia nu taie”. Și simți din nou cum ”AFERIM!” te provoacă în adâncul ființei tale: 

Cât suntem noi înșine, în acțiunile noastre, cât de mult suntem înconjurați de oameni care sunt ei înșiși în acțiunile lor? Sau cât de mult suntem de fapt rezultatul unor condiționări istorice, de care nu numai că nu am scăpat, dar sunt atât de adânc implantate în ADN-ul nostru ca societate, încât cu greu pot fi conștientizate și neutralizate?

Aceste condiționări sunt legate de tehnicile mărunte de supraviețuire, în fața oprimării, a abuzului, a sărăciei de care au avut parte nu doar robii țigani, ci și românii în istoria lor. Filmul arată un tablou complet și complex al sărăciei și al primitivismului satului românesc din secolul XIX, în care Biserica apare  alături de sistemul care menține oamenii în această stare și beneficiază de pe urma ei.
 
Echipa, primind aplauzele publicului, la premiera de pe 12 martie, de la București (Foto: OM)
În fine, ”AFERIM!” este o provocare și la adresa formei în care ne-am obișnuit să ne raportăm la trecut. O publicație americană l-a numit ”western”. Mă gândesc că nu au văzut westernurile românești, cu Mărgelatul. Nu cred că ”AFERIM!”  este un western. În plus este un refuz a tot ce a însemnat filmul istoric până acum în cinematografia românească. 

De asemenea, deși nu glorifică, ci surprinde, până la durere, cu nuanțele de gri și de mizerie din istoria noastră pe care le expune, ”AFERIM!” nu este o detractare la adresa românilor. Documentarea amănunțită și complexă care a stat la baza filmului, precum și obsesia pentru reconstrucția în detaliu a autenticității lumii satului românesc din secolul XIX sunt fundamentul solid pe care această provocare se ridică în fața noastră. 

Așa ca dacă vor fi unii care vor spune că este un film anti-național, sfatul meu este să acceptați provocarea de a vă pune întrebări despre cine suntem și de unde venim, dincolo de mitologia națională, sau de povești. Și poate atunci vom reuși să și schimbăm lucruri, inclusiv în modul în care ne raportăm unii la alții, cum îi tratăm pe romi, cum ne negociem viața și destinul, ca oameni și ca țară.

Așadar, nu doar că felicit echipa filmului, dar îi și mulțumesc. Mie îmi plac provocările: ”AFERIM, PROVOCARE!”

Radu Jude, la discursul de preluare a a premiului Ursul de argint, de la Berlinală. Felicitari! (Sursa Foto: AFERIM!)
Ada Solomon și îmblânzirea ursului... de argint. Felicitari! (Sursa Foto: AFERIM!)
 PS: Mi-a plăcut foarte mult să îl citesc pe Vintilă Mihăilescu despre film, dar am făcut-o după ce l-am vazut, aseară, ca să fiu eu însămi în ce scriu. Recomand articolul!

Sunday, 8 March 2015

Buila, o întâlnire cu moșneagul împăcat



Vârful Buila, la apus (Foto: OM)
”Tu așa vorbăreață ești tot timpul?”

Rămăsesem ultima pe traseu, ca să fac niște fotografii. Plecaserăm pe la 11 dimineața (duminică, 18 ianuarie 2015) de la refugiul din Curmătura Builei, după o noapte petrecută acolo. Eram cu un grup de vreo 10-12 persoane, pe care îl întâlnisem pentru prima oară cu o zi înainte. Eram cu ei la invitația celui care tocmai îmi pusese întrebarea, direct, deschis, dar prietenos: Ionuț Vlad.

 
Curmătura Builei, văzută de la intrarea în traseu. Soare rece. (Foto: OM)
M-am oprit din mers, am ridicat capul spre el și am zâmbit. Rezistase 24 de ore totuși cu stilul meu solitar de a urca pe munte, chiar dacă sunt cu mai mulți. ”Pot fi chiar mai vorbăreață de atât!”, am răspuns râzând. 

Pădurile de metal ale Builei. (Foto: OM)
Am auzit prima oară de Buila acum vreun an și jumătate, când m-am întâlnit pe Iezer cu câțiva bucureșteni. Ne-am împrietenit și unul dintre ei mi-a spus că trebuie neapărat să merg în Buila, că e sălbatic și diferit. Mi-a rămas în minte recomandarea și, treptat, am început să-mi doresc să ajung acolo. Dar nu am reușit să mă și organizez pentru o ieșire. 

La începutul lui ianuarie, am primit invitația să mă alătur unui grup în formare pentru o tură de o zi sau de un week-end – în funcție de cum era vremea – în Buila. Am decis imediat că eu trebuie să merg în acea tură și am reorganizat lucrurile pentru week-endul vizat, ca să pot ieși pe munte. 

Iz de primăvară (Foto: OM)
Am avut emoții, din mai multe motive. Era prima oară după mulți ani – chiar foarte mulți – când ieșeam cu un grup pe munte. Iar ca să fie lucrurile mai dificile, nici măcar nu-i cunoșteam. Doar interacționasem un pic cu organizatorul. Nu știam cum să mă coordonez cu ei și, chiar dacă am întrebat ce să iau, răspunsul primit tot nu m-a făcut să mă simt ca pe vremuri când eram complementară cu cei cu care ieșeam. 

Așa că Oana cea solitară s-a activat. M-am organizat ca să-mi pot fi auto-suficientă și să pot împărți cu alții, dacă aveau nevoie. În final un singur lucru am uitat acasă, sticla de nalgene, care mi-ar fi prins tare bine, în cursul nopții, la refugiu, când mi-au înghețat un pic picioarele.

Goliciune cu surprize. (Foto: OM)
În al doilea rând, era o ieșire de iarnă. Deși îmi place enorm muntele și mi-ar plăcea să merg mai mult iarna, am o anumită reținere, din cauza frigului. Mă întrebam cum aveam să reacționez la frig, la zăpadă, la vânt. Mă întrebam cum era refugiul, cum aveam să mă adaptez peste noapte, deși aveam sac de dormit și echipament de iarnă.

În al treilea rând, voiam foarte foarte foarte mult să merg în această tură! Deși fusesem aglomerată în săptămâna respectivă, simțeam cum îmi juca inima în piept de bucurie la gândul că urma să merg în Buila, în week-end. 

Stână descoperită de soare. (Foto OM)

Sâmbătă m-am trezit la 5 dimineața, am terminat pregătirile, am reușit să înghesui sacul de dormit în rucsacul meu preferat, ceea ce mi-a luat mai mult timp și mai multă bătaie de cap decât mi-aș fi imaginat, pentru că cei doi nu se potrivesc ca dimensiune. Am sosit la locul de întâlnire cu o întârziere de câteva minute tocmai din cauza acestui efort prelungit. Dar din clipa în care m-am suit în mașină, mi s-a părut că am ajuns ca gândul la Bărbăteni, comuna de unde urma să intrăm în traseu.

Liniște în soare. (Foto OM)
Poate fi ușor ciudat să mergi într-un grup în care nu știi pe nimeni și nimeni nu te știe. Faci cunoștință cu oamenii; le uiți aproape imediat numele; te străduiești apoi să le reții și reușești treptat, pe măsură ce interacțiunile sporesc; simți priviri diverse ațintite spre tine, cu întrebarea implicită ”Cine e?”, sau ”De unde e?”. 

Apoi sunt lucruri pe care tu nu le faci pe munte, dar alții le fac și în clipa în care spui ”Nu, mulțumesc” de două ori pari să te situezi în afara grupului. Iar dacă seara, când majoritatea stă la glume afară, tu te-ai ascuns în sacul de dormit ca să te încălzești și citești o carte salvată pe telefon, iarăși mai tragi o linie, câtă vreme ceilalți nu acceptă alegerea așa cum e ea – o soluție împotriva frigului, fără nicio altă judecată. 

Urcam, dar încă nu bănuiam câtă iarnă mai era pe Buila (Foto: OM)
Mai sunt și chimii între oameni care se cunosc; experiențe și istorii pe care le împărtășesc; glume comune, iar tu nu simți nevoia să intervii, oarecum brutal, cu propria ta lume în lumea lor. Și preferi să ții dinstanța, fiind totodată prezent la ei, la experiența de a fi cu ei, la muntele pe care, cu acea ocazie, îl împărți cu ei. Se poate și așa, dar și altfel. 

Eu cam așa am fost în acel week-end, dar nu regret nici măcar o secundă din tura de pe Buila. Știam că eram cu grupul acela, dar și în afara lui. Știam că îi aveam ca reper, mergeam cu ei, vorbeam din când în când cu ei, dar eram și separată de ei. Am mers – așa cum fac de obicei pe munte – mai mult cu gândurile mele și cu trăirile mele. Simțeam cum cu fiecare pas, inima îmi bătea mai frumos, pentru că luam în mine, cu nesaț, frumusețea liniștită a acelui munte.

Straturi și contrase. (Foto: OM)
 Am mers ba mai repede, ca să mă încălzesc, când am pornit pe drumul forestier, ba mai încet când m-a mai prins oboseala. Am fost ba mai în față, ba la urmă, făcând fotografii și cu muntele și cu grupul. Am și căzut, am și făcut față vântului, frigului și chiar zăpezii de care mă temusem. 
 
Cu ochii pe sus, din pădurea iernii. (Foto OM)
Am împărtășit cu grupul nedumerirea și căutarea, atunci când ne uitam cu toții după marcaj, printre doborâturile de vânt – copaci tineri, subțiri și înalți, care cuprinseseră într-o adevărată țesătură a morții albia pârâului pe care trebuia să urcăm. Ne-am strigat unii pe alții, ca să ne îndrumăm. Ne-am ajutat sau ne-am întrebat dacă e nevoie de ajutor. Deși nu ne știam cu toții și doar ce intraserăm în traseu.

Luminiș rece. Tot mai rece. (Foto OM)

Am trăit alături de ei surpriza de a întâlni primăvara pe munte, deși noi toți eram echipați de iarnă. Pământul mirosea a umed și a viață. Din loc în loc, printre pietre, coji și ierburi uscate găseai deja frunzulițe verzi, care făceau un contrast plin de viață cu tonurile maronii din poieni. 

Mi se părea haios: unii dintre ei vorbeau de o tură de schi fond pe care voiau să o facă, iar noi ne coceam la propriu, în timp ce urcam sub soarele puternic și lipsit de vânt, înveliți cu straturile multiple de haine de pe noi. Așa că ne-am dezbrăcat pe rând, fiecare de ce a putut, ca să facem față jocului de primăvară de pe Buila.


Pacaleala: încă mai credeam că zăpada fugise din calea noastră (Foto: OM)
Apoi am dat de zăpadă. Cu amăgirea primăverii încă proaspătă în minte, la început nu am luat-o în serios. Mă așteptam să fie ceva, așa trecător, cât urcam prin zona umbroasă din pădure. Și am așa o senzație că nu sunt singura care a crezut asta... 

Am continuat să urcăm, descoperind fiecare, treptat, stările de iarnă ale Builei, ba cu o cufundare în zăpada până la brâu, ba la o confruntare cu pojghița de gheață în care se avântau să facă trepte cei care aveau bocanci tehnici, ba cu o alunecare, ba cu un vânt iute care șfichiuia fața. 

În tărâmul zăpezii. (Foto: OM)
Zăpada ne-a luat în primire de fapt de la intrarea în pădure și nu numai că nu ne-a lăsat, dar, pe măsură ce urcam spre vârf, s-a dovedit mai multă, mai fermă pe poziția ei și mai hotărâtă să ne arate că muntele era încă în stăpânirea iernii. 
 
Urcușul nu a fost lung și nici greu, dar nici noi nu am grăbit pasul. Așa  că am ajuns târziu la refugiu și nu am mai vut timp să urcăm până pe vârful Buila. Am urcat însă pe platoul învecinat, ca să privim asfințitul și să facem fotografii. 

Oameni scotocind apusul pe Buila (Foto: OM)
 Munții Căpățânii, albi și liniștiți, Cozia – solitară, Iezerul – trufaș ca întotdeauna, Făgărașul masiv – i-am admirat pe toți, pe rând, în culorile roșiatice ale asfințitului, în ciuda vântului tot mai aprig.

 
Munții Căpățânii (Foto OM)

Făgărașul și Cozia (Foto: OM)

Vântul m-a răzbit în final. A sfârșit prin a-mi ajunge până la piele cu degetele lui reci și uscate, trimițându-mă înghețată la refugiu. Aș fi vrut să mai fac fotografii. Descoperisem că nu doar peisajele mă atrăgeau, ci și amestecul acela eclectic de oameni care pășeau încoace și încolo pe platou, fiecare minunându-se de o imagine,  de o lumină, de o creastă pe care o zărea în depărtare. 

Oameni pe Buila. (Foto: OM)
În contre-jour, dădeau un contrast minunat – fie cu nuanțe de negru, fie cu culori tari – cu zăpada albă, înghețată de pe platou. Am făcut rapid fotografii cu oameni, exact acei oameni pe care abia îi cunoscusem la începutul acelei zile minunate. 

În ciuda rafalelor de vânt, care mă înghionteau din toate părțile și îmi tăiau respirația, m-am simțit extraordinar să fac acele fotografii. La fel cum mai apoi mi-a plăcut să îmi pregătesc locul de dormit la refugiu, să-mi refac resursele de energie cu mult ceai cald cu miere și cu mâncare, să mă ascund de frig în sacul de dormit.

Pregătiri pentru rendez-vous cu soarele la asfințit. (Foto: OM)
Picioarele mele au oscilat între a intra înghețate în sacul de dormit, un dezgheț de câteva ore care mi-a dat voie să și dorm peste noapte, și revenirea înghețului, pe la 5 dimineața, care m-a trezit și pe mine. 


Fixată în senzațiile de gheață pe care le simțeam reverberând din vârfurile degetelor, în ciuda sacului meu zdravăn și a celor două șosete de iarnă, nu am mai fost însă în stare să ies pentru a face fotografii și la răsărit, deși mi-am dorit. Mi se părea că dacă aș fi ieșit din sac, riscam să mă transform instantaneu într-o statuie de gheață, pe care vântul pe care îl auzisem toată noaptea avea să o spargă cu un simplu bobârnac...
Si soarele se pregătea de rendez-vous (Foto OM)
După ce s-a făcut lumină, am ieșit din sac, m-am pus în mișcare și m-am încălzit. Am coborât cu toții, relaxați, bucuroși, unii vorbind despre diverse, alții tăcând mai mult (ca mine), sau mai puțin. 
 
Dincolo de vântul rece: bucurie pe Buila (Foto OM)
 M-am bucurat enorm că am făcut acea tură. Buila are ceva de moșneag înțelept, care stă între acei din preajma lui, împăcat cu viața lui. Ceilalți munți sunt mai semeți și mai cunoscuți ca el, dar Buila își păstrează avantajul descoperirii, al liniștii, al surprizei. 
 
Diferență de culoare, la câteva minute distanță (Foto OM)
Nu e un munte dificil. E un munte care te provoacă tocmai pentru că, după ce ai ajuns sus și nu ești stors de oboseală, îți pui întrebarea: ”Și acum, ce?”.  Acest ”ce” îl definești tu: că stai la refugiu, protejat de stânci și brazi, sau că te duci să explorezi platoul și vecinătățile și atunci descoperi ce e dincolo de punctul terminus al traseului.

 
Refugiul ne aștepta liniștit să ne întoarcem (Foto OM)

M-am bucurat enorm că am făcut acea tură cu acel grup. Chiar dacă nu ne cunoșteam, chiar dacă poate că unora li s-a părut într-un fel sau altul tăcerea mea. Pe Buila am mers alături de oameni, fără să-i judec. Erau ei, cu emoțiile și trăirile lor; eram și eu cu emoțiile și trăirile mele; iar muntele acela înțelept a avut loc pentru toți. Senzația aceasta că este loc pentru fiecare dintre noi pe un munte, deci și în viață, este extrem de liniștitoare. 

 
Oamenii și culorile lor minunate (Foto: OM)
Am ajuns aici făcând multe alte trasee în viața mea de zi cu zi. Am învățat să controlez frica și neîncrederea. Dar am păstrat și una din primele lecții pe care viața mi le-a dat: să nu mă arunc din prima în brațele oamenilor. 

Am învățat să accept oamenii așa cum sunt ei. Am învățat că e suficient ca ei să mă accepte așa cum sunt eu, ca să mă lase în pace. Iar dacă nu o fac, eu pot să merg mai departe, pe drumul meu.

Coborâre  în tonuri reci (Foto OM)

Am învățat să respect oamenii și să mă respect pe mine suficient de mult încât să nu mă dezechilibreze lipsa de respect pe care alții mi-o pot arăta, chiar dacă doare măcar un pic. 

Am învățat să tac, deși înainte vorbeam enorm și pot în continuare să fiu extrem de vorbăreață, dacă vreau. Pentru că acum vorbesc dacă vreau eu și nu ca să mă aud.

Am învățat ce frumoasă e liniștea, chiar dacă ești cu un grup. 
Liniște. E loc pentru toată lumea (Foto: OM)
 Am învățat că poți cunoaște mai bine oamenii când nu îi judeci, când nu arunci cu sentințe, când nu te erijezi tu în deținătorul adevărului absolut. Pentru că altfel sufoci oamenii din jurul tău și rămâi cu adevărat singur. Obsesia controlului însingurează. Nu putem controla total decât un teren gol.

Oameni și munți (Foto: OM)
Am învățat cât de puternic ești când reușești să lași oamenii liberi, să fie ei, așa cum sunt ei și cum aspiră ei să fie. Iar dacă faci ceva pentru ca ei să își atingă potențialul și să devină mai buni, e bine să o faci lăsându-le lor dreptul de a alege dacă urmează sau nu calea pe care o deschizi tu.
Cât de liber poți lăsa oamenii să fie? (Foto OM)
Am învățat că, dacă forțezi un alt om să fie așa cum vrei tu, îi negi identitatea și propria lui umanitate.  Iar dacă apoi îi reproșezi acestuia că nu face ce zici tu și prezinți acest lucru ca o dovadă a lipsei de dragoste și de respect, este de fapt cel mai bun semn că tu nu ești  în stare să iubești un om așa cum este el și să îl respecți pentru simplul, dar atât de dificilul fapt că e un om. 

Niciunul dintre noi nu avem rețete de viață, așa cum fiecare dintre noi are stilul său propriu de a urca pe munte. 

Din toate aceste motive și pentru multe altele, m-am simțit bine să ies cu un grup de necunoscuți pe Buila, oricât de solitară am fost în traseul meu.
Cam așa eram când începusem să înțeleg că era iarnă, totuși, pe Buila