Friday, 13 March 2015

AFERIM, PROVOCARE!



Întâlnire între destine: un copil de zapciu român și un copil rom (Sursa Foto: AFERIM!)
Oricum l-ai lua, ”AFERIM!”, filmul regizat de Radu Jude și produs de Ada Solomon, este o provocare. 

Provoacă în  primul rând mitologia națională în dulcea sa visare despre spațiul mioritic și puritatea românească, o poveste în care ne îmbăiem metodic din școală - cu textele literare sau istorice din programă, cu profesorii care pun accent pe reproducerea informației și nu pe analiză și pe discuție – și până la maturitate, când ne hrănim cu clișeele despre identitatea românească, ca să consolidăm propria noastră identitate personală. 

Așa votăm niște politicieni rupți de realitate, dar care își decupează iscusit cuvintele din țesătura mitologiei naționale. Așa plătim bilete ca să ne îndoctrinăm cu vorbele patetice ale unui artist, care amestecă frazeologia naționalistă cu cea religioasă, dar ne face să trăim, pentru câteva minute, ”gloria românității”. Așa cumpărăm produse și servicii marketate sub semnul ”purității” tradițiilor românești, deși nu prea au de-a face nici cu puritatea și nici cu tradițiile. Așa înghițim infiltrarea unei Biserici Ortodoxe retrograde și obscurantiste în viața publică și în educația copiilor, pe motiv că este parte din identitatea națională. 


Din această perspectivă, filmul lui Radu Jude te provoacă fie să îl privești cap coadă și să te întrebi ”Aferim, istorie! Dar  care e identitatea noastră națională? Cine suntem noi?”,  fie să îl respingi, conștient sau nu, pentru că este o provocare, care iese din tiparele în care am fost obișnuiți să ne gândim pe noi înșine, ca români.

Și totuși, ”AFERIM!” provoacă și discursul cinic și plin de frustrări, pe care tot noi, în dihotomia noastră, îl avem față de românitate, români și istoria noastră. Din film nu  lipsesc doar eroii, gloria, faptele de vitejie pe care se construiește mitologia noastră națională, ci și judecata, înfierarea, critica. Această poveste  a mizeriei sorții oamenilor simpli din Țara Românească a anului 1835 este spusă cu căldură, cu compasiune, cu înțelegere. AFERIM ridică un văl ca să vezi nevăzutul din trecutul nostru,  adică acea parte care se pierde din narațiunea noastră națională: ce însemna să supraviețuiești în Țările Române, în straturile cele mai de jos ale societății.

Carfin, legat în noaptea de dinainte de a fi predat boierului. (Sursa Foto: AFERIM!)

”AFERIM!” provoacă și percepția asupra ”țiganului” și a ”țigăniei” din mentalul nostru colectiv. Toate locurile comune și stereotipurile care se aud și astăzi în discursul despre romi apar în acest film, în portretele pe care le fac românii robilor țigani, arătând cum și stigmatizarea acestei etnii face parte de fapt din propria noastră identitate națională, chiar dacă nu o asumăm. 

Însă provocarea vine din altă parte și am admirat finețea cu care a fost pusă în scenă de echipa filmului. Sunt două narațiuni care curg în paralel și se contrabalansează. Pe de o parte sunt etichetele și poveștile care legitimează în ochii românilor condiția de robie a țiganilor, bătaia, umilirea lor: ”Ciori”, ”Țiganii nu se schimbă niciodată!”, ”Au venit din Egipt și și acolo au fost robi!”. Pe de altă parte, trăiești tu, ca spectator, în acel periplu al suferinței  tocmai umanitatea negată a acestor oameni, în tot ce are ea mai răscolitor: frica totală și fără de scăpare, submisivitatea ca strategie de supraviețuire, fragilitatea, lipsa de speranță, iar la final oroarea asociată destinului unui țigan-rob care a stârnit mânia stăpânului.   

Carfin este pedepsit de boierul care îl are în proprietate într-un mod inuman și nedrept, deși legile – ”pravila” – îi interziceau să facă asta. Boierul își răzbună orgoliul rănit de faptul că soția sa – un spirit nu foarte cucernic – l-a înșelat cu Carfin, seducându-l însă ea pe el. 

Ce este chiar mai dureros este modul în care ceilalți robi-țigani devin complicii boierului în execuția lui Carfin, pentru ca în acest fel să-și cumpere bunăvoința lui. Propria lor frică - alimentată tocmai de tortură, foame, umilință, bătăi - omoară empatia și orice emoție de compasiune, de solidaritate, de generozitate, adică orice urmă de umanitate. 

O singură femeie  – soră sau consoartă, nu mi-a fost clar –  îi ia apărarea și își primește și ea pedeapsa: este vândută separat de familie, deși legile interzic și asta. Boierul are o soluție pentru orice: când nu amenință, când nu pedepsește, mituiește, dar voința i se împlinește, ceilalți fiind doar martori și supuși ai puterii sale.
 
Doi robi țigani recuperați de zapciul cel strașnic (Sursa Foto: AFERIM!)
Pentru o narațiune națională care nu a asumat și nu a integrat încă robia țiganilor și modul în care acești oameni au fost ținuți la marginea societății, ”AFERIM!” este așadar o provocare. Ea se leagă și de percepția pe care o are românul față de străini, în general. Iar aici este elocvent portretul făcut ”jidanului”, care nu e om, ca așa l-a făcut Dumnezeu, neom, trasat cu multă culoare de o față bisericească, ce nu are prea multe legături cu smerenia și cu cumințenia.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Să urmărești discursul zapciului Constandin, personajul principal plecat în căutarea robului-țigan fugar Carfin, în învățăturile lui către fiul său  Ioniță este o provocare. Izbește în primul rând provocarea la adresa bunului simț, implicit a imaginii pe care o avem despre cum arată acesta la nivelul spiritului românesc, datorită unui relativism absolut: binele și răul sunt definite într-o grilă proprie, cu multe nuanțe și răsturnări de sensuri.

Logica lui este simplă: supraviețuirea  în condiția sa socială privilegiată. Discursul său despre ce e drept și ce nu e drept este o agresiune continuă la adresa simțului comun, dar, pentru condiția lui, este un instrument de supraviețuire imbatabil. Îi permite să rămână zapciu, să aibă bani, să fie respectat, să fie un model pentru copilul său. ”Sunt un om drept. Niciodată nu am bătut un țigan... pe degeaba”.   
 
Zapciul Constandin și fiul său Ioniță, într-o discuție despre dreptate (Sursa Foto: AFERIM!)
Această definiție a dreptății, când o auzi la prima mărturisire, după o noapte de beție într-un han și după ce ai văzut cum îi tratează pe robi și pe țăranii cu care se întâlnește, te poate revolta, sau să ți se pară amuzantă, sau amândouă la un loc, în același timp. Ea capătă un sens pozitiv la finalul filmului, în clipa când o situezi în contextul răzbunării nemiloase a boierului împotriva lui Carfin.
Zapciul consideră că nu e drept ca robul-țigan Carfin să primească mai mult decât o bătaie și îi spune asta, așa temător, cu jumătate de glas. Chiar intervine atunci când ceilalți robi se aliaseră cu boierul, spunându-i că vodă trebuie să îl judece pe Carfin, potrivit rânduielii. 

Dar apoi, după ce asistă la scena sacrificiului, tot el încearcă să-l facă pe fiul său să treacă peste tragedie, pictându-i viitorul în nuanțe pozitive. La Constandin nu există remușcări care să îl macine, pentru că el este prea preocupat să supraviețuiască. Și asta încearcă să-l învețe și pe copilul său cu toate pildele și aforismele răsturnate pe care i le  dă pe parcursul călătoriei lor. 

La sfârșitul filmului, am rămas însă cu impresia că acele învățături și pilde ale zapciului fac parte din moștenirea transmisă nouă de către strămoși.  
 
Zi de târg. (Sursa Foto: AFERIM!)
Detașându-te de personaje, găsești  în acele dialoguri atât de mult din justificările din societatea noastră pentru tot soiul de alegeri dubioase, lipsite de curaj și de coloană vertebrală, pe principiul ”capul plecat, sabia nu taie”. Și simți din nou cum ”AFERIM!” te provoacă în adâncul ființei tale: 

Cât suntem noi înșine, în acțiunile noastre, cât de mult suntem înconjurați de oameni care sunt ei înșiși în acțiunile lor? Sau cât de mult suntem de fapt rezultatul unor condiționări istorice, de care nu numai că nu am scăpat, dar sunt atât de adânc implantate în ADN-ul nostru ca societate, încât cu greu pot fi conștientizate și neutralizate?

Aceste condiționări sunt legate de tehnicile mărunte de supraviețuire, în fața oprimării, a abuzului, a sărăciei de care au avut parte nu doar robii țigani, ci și românii în istoria lor. Filmul arată un tablou complet și complex al sărăciei și al primitivismului satului românesc din secolul XIX, în care Biserica apare  alături de sistemul care menține oamenii în această stare și beneficiază de pe urma ei.
 
Echipa, primind aplauzele publicului, la premiera de pe 12 martie, de la București (Foto: OM)
În fine, ”AFERIM!” este o provocare și la adresa formei în care ne-am obișnuit să ne raportăm la trecut. O publicație americană l-a numit ”western”. Mă gândesc că nu au văzut westernurile românești, cu Mărgelatul. Nu cred că ”AFERIM!”  este un western. În plus este un refuz a tot ce a însemnat filmul istoric până acum în cinematografia românească. 

De asemenea, deși nu glorifică, ci surprinde, până la durere, cu nuanțele de gri și de mizerie din istoria noastră pe care le expune, ”AFERIM!” nu este o detractare la adresa românilor. Documentarea amănunțită și complexă care a stat la baza filmului, precum și obsesia pentru reconstrucția în detaliu a autenticității lumii satului românesc din secolul XIX sunt fundamentul solid pe care această provocare se ridică în fața noastră. 

Așa ca dacă vor fi unii care vor spune că este un film anti-național, sfatul meu este să acceptați provocarea de a vă pune întrebări despre cine suntem și de unde venim, dincolo de mitologia națională, sau de povești. Și poate atunci vom reuși să și schimbăm lucruri, inclusiv în modul în care ne raportăm unii la alții, cum îi tratăm pe romi, cum ne negociem viața și destinul, ca oameni și ca țară.

Așadar, nu doar că felicit echipa filmului, dar îi și mulțumesc. Mie îmi plac provocările: ”AFERIM, PROVOCARE!”

Radu Jude, la discursul de preluare a a premiului Ursul de argint, de la Berlinală. Felicitari! (Sursa Foto: AFERIM!)
Ada Solomon și îmblânzirea ursului... de argint. Felicitari! (Sursa Foto: AFERIM!)
 PS: Mi-a plăcut foarte mult să îl citesc pe Vintilă Mihăilescu despre film, dar am făcut-o după ce l-am vazut, aseară, ca să fiu eu însămi în ce scriu. Recomand articolul!

2 comments:

  1. Domnisoara Oana Marinescu,va scriu un rom veritabil.Sunt fierar din tata in fiu,ma numesc Cirpaci Marian Nutu.Intr-adevara,sa fii rom in societatea romanesca post-revolutionara este deosebit de greu.Experienta mea cu Seminarul Teologic Ortodox Caransebes mi-a influentat viata in negativ.Desi am fost ales presedinte al Ligii Tineretului Ortodox si am condus aceasta organizatie timp de 4 nai,am fost dara afara din Seminar pe motivul "te dau afara ca esti tigan".Aceasta halcinanta afirmatie a venit din partea directorului seminarului,preot Ionel Popescu.El a fost gura colectivului de preoti-profesori care isi spuneau "sa-l facem pe asta preot?sa sarute mana unui tigan romanii?"Aceste lucruri mi-a fost relatate de alti preoti binevoitori.
    Eu inca din copilarie am manifestat interes pentru Biblie,invatand singur la 15 ani limba ebraica biblica(limba moarta),pentru a intelege mai bine Scriptura.Dupa ce am fost ata afaradin seminar ,nu mi-am gasit de lucru nicaieri din cauza culorii pielii.
    Eu vroiam doar sa fiu preot pentru romii mei,nu pentru romani.Dar ei,preotii ortodocsi condusi de episcopul Laurentiu Streza nu m-au lasat.Acum am 39 de ani,nu imi gasesc de lucru nicaieri tot din cauza culorii pielii.Timp de 15 ani din viata i-am pierdut servind Biserica Ortodoxa.Nici in manastire nu am fost suportat(caci am vrut sa ma calugaresc).Daca lipsea un lucru,toti calugarii spuneau ca eu am furat.Staretul meu,Hristofor Bucur mi-a zis odata cand l-am intrebat de ce sunt acuzat. Raspunsul lui a fost "Ce sa-ti fac,Mariane,asa te-a facut Dumnezeu cu defectul asta,te-a fact tigan!".Un calugar ungur fiind de fata s-a enervat si i-a zis "Parinte Staret, Dumnezeu nu l-a facut cu defecte pe Marian.Sa fii tigan nu-i un defect!"...Si multe alte necazuri pot sa relatez,cu care Jude mai poate face inca 3 filme,mai tari ca Aferim.

    ReplyDelete
  2. Imi cer scuze pentru greselile de ortografie. adresa mkea : naayram@gmail.com

    ReplyDelete