Sunday, 8 March 2015

Buila, o întâlnire cu moșneagul împăcat



Vârful Buila, la apus (Foto: OM)
”Tu așa vorbăreață ești tot timpul?”

Rămăsesem ultima pe traseu, ca să fac niște fotografii. Plecaserăm pe la 11 dimineața (duminică, 18 ianuarie 2015) de la refugiul din Curmătura Builei, după o noapte petrecută acolo. Eram cu un grup de vreo 10-12 persoane, pe care îl întâlnisem pentru prima oară cu o zi înainte. Eram cu ei la invitația celui care tocmai îmi pusese întrebarea, direct, deschis, dar prietenos: Ionuț Vlad.

 
Curmătura Builei, văzută de la intrarea în traseu. Soare rece. (Foto: OM)
M-am oprit din mers, am ridicat capul spre el și am zâmbit. Rezistase 24 de ore totuși cu stilul meu solitar de a urca pe munte, chiar dacă sunt cu mai mulți. ”Pot fi chiar mai vorbăreață de atât!”, am răspuns râzând. 

Pădurile de metal ale Builei. (Foto: OM)
Am auzit prima oară de Buila acum vreun an și jumătate, când m-am întâlnit pe Iezer cu câțiva bucureșteni. Ne-am împrietenit și unul dintre ei mi-a spus că trebuie neapărat să merg în Buila, că e sălbatic și diferit. Mi-a rămas în minte recomandarea și, treptat, am început să-mi doresc să ajung acolo. Dar nu am reușit să mă și organizez pentru o ieșire. 

La începutul lui ianuarie, am primit invitația să mă alătur unui grup în formare pentru o tură de o zi sau de un week-end – în funcție de cum era vremea – în Buila. Am decis imediat că eu trebuie să merg în acea tură și am reorganizat lucrurile pentru week-endul vizat, ca să pot ieși pe munte. 

Iz de primăvară (Foto: OM)
Am avut emoții, din mai multe motive. Era prima oară după mulți ani – chiar foarte mulți – când ieșeam cu un grup pe munte. Iar ca să fie lucrurile mai dificile, nici măcar nu-i cunoșteam. Doar interacționasem un pic cu organizatorul. Nu știam cum să mă coordonez cu ei și, chiar dacă am întrebat ce să iau, răspunsul primit tot nu m-a făcut să mă simt ca pe vremuri când eram complementară cu cei cu care ieșeam. 

Așa că Oana cea solitară s-a activat. M-am organizat ca să-mi pot fi auto-suficientă și să pot împărți cu alții, dacă aveau nevoie. În final un singur lucru am uitat acasă, sticla de nalgene, care mi-ar fi prins tare bine, în cursul nopții, la refugiu, când mi-au înghețat un pic picioarele.

Goliciune cu surprize. (Foto: OM)
În al doilea rând, era o ieșire de iarnă. Deși îmi place enorm muntele și mi-ar plăcea să merg mai mult iarna, am o anumită reținere, din cauza frigului. Mă întrebam cum aveam să reacționez la frig, la zăpadă, la vânt. Mă întrebam cum era refugiul, cum aveam să mă adaptez peste noapte, deși aveam sac de dormit și echipament de iarnă.

În al treilea rând, voiam foarte foarte foarte mult să merg în această tură! Deși fusesem aglomerată în săptămâna respectivă, simțeam cum îmi juca inima în piept de bucurie la gândul că urma să merg în Buila, în week-end. 

Stână descoperită de soare. (Foto OM)

Sâmbătă m-am trezit la 5 dimineața, am terminat pregătirile, am reușit să înghesui sacul de dormit în rucsacul meu preferat, ceea ce mi-a luat mai mult timp și mai multă bătaie de cap decât mi-aș fi imaginat, pentru că cei doi nu se potrivesc ca dimensiune. Am sosit la locul de întâlnire cu o întârziere de câteva minute tocmai din cauza acestui efort prelungit. Dar din clipa în care m-am suit în mașină, mi s-a părut că am ajuns ca gândul la Bărbăteni, comuna de unde urma să intrăm în traseu.

Liniște în soare. (Foto OM)
Poate fi ușor ciudat să mergi într-un grup în care nu știi pe nimeni și nimeni nu te știe. Faci cunoștință cu oamenii; le uiți aproape imediat numele; te străduiești apoi să le reții și reușești treptat, pe măsură ce interacțiunile sporesc; simți priviri diverse ațintite spre tine, cu întrebarea implicită ”Cine e?”, sau ”De unde e?”. 

Apoi sunt lucruri pe care tu nu le faci pe munte, dar alții le fac și în clipa în care spui ”Nu, mulțumesc” de două ori pari să te situezi în afara grupului. Iar dacă seara, când majoritatea stă la glume afară, tu te-ai ascuns în sacul de dormit ca să te încălzești și citești o carte salvată pe telefon, iarăși mai tragi o linie, câtă vreme ceilalți nu acceptă alegerea așa cum e ea – o soluție împotriva frigului, fără nicio altă judecată. 

Urcam, dar încă nu bănuiam câtă iarnă mai era pe Buila (Foto: OM)
Mai sunt și chimii între oameni care se cunosc; experiențe și istorii pe care le împărtășesc; glume comune, iar tu nu simți nevoia să intervii, oarecum brutal, cu propria ta lume în lumea lor. Și preferi să ții dinstanța, fiind totodată prezent la ei, la experiența de a fi cu ei, la muntele pe care, cu acea ocazie, îl împărți cu ei. Se poate și așa, dar și altfel. 

Eu cam așa am fost în acel week-end, dar nu regret nici măcar o secundă din tura de pe Buila. Știam că eram cu grupul acela, dar și în afara lui. Știam că îi aveam ca reper, mergeam cu ei, vorbeam din când în când cu ei, dar eram și separată de ei. Am mers – așa cum fac de obicei pe munte – mai mult cu gândurile mele și cu trăirile mele. Simțeam cum cu fiecare pas, inima îmi bătea mai frumos, pentru că luam în mine, cu nesaț, frumusețea liniștită a acelui munte.

Straturi și contrase. (Foto: OM)
 Am mers ba mai repede, ca să mă încălzesc, când am pornit pe drumul forestier, ba mai încet când m-a mai prins oboseala. Am fost ba mai în față, ba la urmă, făcând fotografii și cu muntele și cu grupul. Am și căzut, am și făcut față vântului, frigului și chiar zăpezii de care mă temusem. 
 
Cu ochii pe sus, din pădurea iernii. (Foto OM)
Am împărtășit cu grupul nedumerirea și căutarea, atunci când ne uitam cu toții după marcaj, printre doborâturile de vânt – copaci tineri, subțiri și înalți, care cuprinseseră într-o adevărată țesătură a morții albia pârâului pe care trebuia să urcăm. Ne-am strigat unii pe alții, ca să ne îndrumăm. Ne-am ajutat sau ne-am întrebat dacă e nevoie de ajutor. Deși nu ne știam cu toții și doar ce intraserăm în traseu.

Luminiș rece. Tot mai rece. (Foto OM)

Am trăit alături de ei surpriza de a întâlni primăvara pe munte, deși noi toți eram echipați de iarnă. Pământul mirosea a umed și a viață. Din loc în loc, printre pietre, coji și ierburi uscate găseai deja frunzulițe verzi, care făceau un contrast plin de viață cu tonurile maronii din poieni. 

Mi se părea haios: unii dintre ei vorbeau de o tură de schi fond pe care voiau să o facă, iar noi ne coceam la propriu, în timp ce urcam sub soarele puternic și lipsit de vânt, înveliți cu straturile multiple de haine de pe noi. Așa că ne-am dezbrăcat pe rând, fiecare de ce a putut, ca să facem față jocului de primăvară de pe Buila.


Pacaleala: încă mai credeam că zăpada fugise din calea noastră (Foto: OM)
Apoi am dat de zăpadă. Cu amăgirea primăverii încă proaspătă în minte, la început nu am luat-o în serios. Mă așteptam să fie ceva, așa trecător, cât urcam prin zona umbroasă din pădure. Și am așa o senzație că nu sunt singura care a crezut asta... 

Am continuat să urcăm, descoperind fiecare, treptat, stările de iarnă ale Builei, ba cu o cufundare în zăpada până la brâu, ba la o confruntare cu pojghița de gheață în care se avântau să facă trepte cei care aveau bocanci tehnici, ba cu o alunecare, ba cu un vânt iute care șfichiuia fața. 

În tărâmul zăpezii. (Foto: OM)
Zăpada ne-a luat în primire de fapt de la intrarea în pădure și nu numai că nu ne-a lăsat, dar, pe măsură ce urcam spre vârf, s-a dovedit mai multă, mai fermă pe poziția ei și mai hotărâtă să ne arate că muntele era încă în stăpânirea iernii. 
 
Urcușul nu a fost lung și nici greu, dar nici noi nu am grăbit pasul. Așa  că am ajuns târziu la refugiu și nu am mai vut timp să urcăm până pe vârful Buila. Am urcat însă pe platoul învecinat, ca să privim asfințitul și să facem fotografii. 

Oameni scotocind apusul pe Buila (Foto: OM)
 Munții Căpățânii, albi și liniștiți, Cozia – solitară, Iezerul – trufaș ca întotdeauna, Făgărașul masiv – i-am admirat pe toți, pe rând, în culorile roșiatice ale asfințitului, în ciuda vântului tot mai aprig.

 
Munții Căpățânii (Foto OM)

Făgărașul și Cozia (Foto: OM)

Vântul m-a răzbit în final. A sfârșit prin a-mi ajunge până la piele cu degetele lui reci și uscate, trimițându-mă înghețată la refugiu. Aș fi vrut să mai fac fotografii. Descoperisem că nu doar peisajele mă atrăgeau, ci și amestecul acela eclectic de oameni care pășeau încoace și încolo pe platou, fiecare minunându-se de o imagine,  de o lumină, de o creastă pe care o zărea în depărtare. 

Oameni pe Buila. (Foto: OM)
În contre-jour, dădeau un contrast minunat – fie cu nuanțe de negru, fie cu culori tari – cu zăpada albă, înghețată de pe platou. Am făcut rapid fotografii cu oameni, exact acei oameni pe care abia îi cunoscusem la începutul acelei zile minunate. 

În ciuda rafalelor de vânt, care mă înghionteau din toate părțile și îmi tăiau respirația, m-am simțit extraordinar să fac acele fotografii. La fel cum mai apoi mi-a plăcut să îmi pregătesc locul de dormit la refugiu, să-mi refac resursele de energie cu mult ceai cald cu miere și cu mâncare, să mă ascund de frig în sacul de dormit.

Pregătiri pentru rendez-vous cu soarele la asfințit. (Foto: OM)
Picioarele mele au oscilat între a intra înghețate în sacul de dormit, un dezgheț de câteva ore care mi-a dat voie să și dorm peste noapte, și revenirea înghețului, pe la 5 dimineața, care m-a trezit și pe mine. 


Fixată în senzațiile de gheață pe care le simțeam reverberând din vârfurile degetelor, în ciuda sacului meu zdravăn și a celor două șosete de iarnă, nu am mai fost însă în stare să ies pentru a face fotografii și la răsărit, deși mi-am dorit. Mi se părea că dacă aș fi ieșit din sac, riscam să mă transform instantaneu într-o statuie de gheață, pe care vântul pe care îl auzisem toată noaptea avea să o spargă cu un simplu bobârnac...
Si soarele se pregătea de rendez-vous (Foto OM)
După ce s-a făcut lumină, am ieșit din sac, m-am pus în mișcare și m-am încălzit. Am coborât cu toții, relaxați, bucuroși, unii vorbind despre diverse, alții tăcând mai mult (ca mine), sau mai puțin. 
 
Dincolo de vântul rece: bucurie pe Buila (Foto OM)
 M-am bucurat enorm că am făcut acea tură. Buila are ceva de moșneag înțelept, care stă între acei din preajma lui, împăcat cu viața lui. Ceilalți munți sunt mai semeți și mai cunoscuți ca el, dar Buila își păstrează avantajul descoperirii, al liniștii, al surprizei. 
 
Diferență de culoare, la câteva minute distanță (Foto OM)
Nu e un munte dificil. E un munte care te provoacă tocmai pentru că, după ce ai ajuns sus și nu ești stors de oboseală, îți pui întrebarea: ”Și acum, ce?”.  Acest ”ce” îl definești tu: că stai la refugiu, protejat de stânci și brazi, sau că te duci să explorezi platoul și vecinătățile și atunci descoperi ce e dincolo de punctul terminus al traseului.

 
Refugiul ne aștepta liniștit să ne întoarcem (Foto OM)

M-am bucurat enorm că am făcut acea tură cu acel grup. Chiar dacă nu ne cunoșteam, chiar dacă poate că unora li s-a părut într-un fel sau altul tăcerea mea. Pe Buila am mers alături de oameni, fără să-i judec. Erau ei, cu emoțiile și trăirile lor; eram și eu cu emoțiile și trăirile mele; iar muntele acela înțelept a avut loc pentru toți. Senzația aceasta că este loc pentru fiecare dintre noi pe un munte, deci și în viață, este extrem de liniștitoare. 

 
Oamenii și culorile lor minunate (Foto: OM)
Am ajuns aici făcând multe alte trasee în viața mea de zi cu zi. Am învățat să controlez frica și neîncrederea. Dar am păstrat și una din primele lecții pe care viața mi le-a dat: să nu mă arunc din prima în brațele oamenilor. 

Am învățat să accept oamenii așa cum sunt ei. Am învățat că e suficient ca ei să mă accepte așa cum sunt eu, ca să mă lase în pace. Iar dacă nu o fac, eu pot să merg mai departe, pe drumul meu.

Coborâre  în tonuri reci (Foto OM)

Am învățat să respect oamenii și să mă respect pe mine suficient de mult încât să nu mă dezechilibreze lipsa de respect pe care alții mi-o pot arăta, chiar dacă doare măcar un pic. 

Am învățat să tac, deși înainte vorbeam enorm și pot în continuare să fiu extrem de vorbăreață, dacă vreau. Pentru că acum vorbesc dacă vreau eu și nu ca să mă aud.

Am învățat ce frumoasă e liniștea, chiar dacă ești cu un grup. 
Liniște. E loc pentru toată lumea (Foto: OM)
 Am învățat că poți cunoaște mai bine oamenii când nu îi judeci, când nu arunci cu sentințe, când nu te erijezi tu în deținătorul adevărului absolut. Pentru că altfel sufoci oamenii din jurul tău și rămâi cu adevărat singur. Obsesia controlului însingurează. Nu putem controla total decât un teren gol.

Oameni și munți (Foto: OM)
Am învățat cât de puternic ești când reușești să lași oamenii liberi, să fie ei, așa cum sunt ei și cum aspiră ei să fie. Iar dacă faci ceva pentru ca ei să își atingă potențialul și să devină mai buni, e bine să o faci lăsându-le lor dreptul de a alege dacă urmează sau nu calea pe care o deschizi tu.
Cât de liber poți lăsa oamenii să fie? (Foto OM)
Am învățat că, dacă forțezi un alt om să fie așa cum vrei tu, îi negi identitatea și propria lui umanitate.  Iar dacă apoi îi reproșezi acestuia că nu face ce zici tu și prezinți acest lucru ca o dovadă a lipsei de dragoste și de respect, este de fapt cel mai bun semn că tu nu ești  în stare să iubești un om așa cum este el și să îl respecți pentru simplul, dar atât de dificilul fapt că e un om. 

Niciunul dintre noi nu avem rețete de viață, așa cum fiecare dintre noi are stilul său propriu de a urca pe munte. 

Din toate aceste motive și pentru multe altele, m-am simțit bine să ies cu un grup de necunoscuți pe Buila, oricât de solitară am fost în traseul meu.
Cam așa eram când începusem să înțeleg că era iarnă, totuși, pe Buila



No comments:

Post a Comment