Thursday, 18 June 2015

Despre zimbri și readaptarea omului la sălbăticie



 

Cred că de când am început eu să citesc, am găsit zimbrilor un farmec aparte. Decupate din tărâmurile vrăjite, pe unde mai umblă și unicornii câteodată, și din picturile rupestre, aceste ierbivore uriașe au pentru mine puterea magică a poveștilor care mi-au îmbogățit copilăria.


Apoi, când băiatul meu avea trei ani și noi cuceream într-o vacanță, ca doi viteji, și Sarmisegetusza dacică și pe cea traiană, am mers să vedem bizonii din rezervația de lângă Deva. Pentru el a fost interesant. Eu le-am studiat forma cunoscută, constatând că ceva lipsea... Cred că mi i-am reprezentat mereu în mișcare, liberi, plini de forță, în toată sălbăticia lor. Ori în acel țarc, zimbrii păreau cam sedentari și plictisiți. M-am consolat că era singurul loc unde îi puteam vedea totuși vii, pentru că din pădurile noastre dispăruseră de prin 1790.


Am venit ca să rămân, dar departe de oameni. (Foto: O.M.)

Anul trecut, am citit despre operațiunea de reintroducere  a zimbrilor în sălbăticie, în Munții Țarcu, derulată de WWF România, împreună cu Rewilding Europe. M-am bucurat enorm. Era unul din acele ”evenimente” la care chiar mi-ar fi plăcut să merg. Nu am spus nimănui însă, am dat ”like” la poze pe facebook și am trecut mai departe, la ale mele.

Când am primit anul acesta invitație de la WWF România să merg la acțiunea de aducere a unui nou grup de zimbri în zona Armeniș, din județul Caraș-Severin, pe 12 iunie, mi-am zis că parcă ar fi un semn din poveștile mele magice. Am început  imediat aranjamentele, ca să transform invitația în realitate: voiam neapărat să-l iau pe băiatul meu.
 

Spre sălbăticie. Foto: Staffan Widstrand / Rewilding Europe
Câinele a ajuns într-o vizită, pentru a nu agita animalele, iar copilul a promis ferm că va sta liniștit cât așteptăm să coboare zimbrii din camioane. A înțeles că vin stresați, din mai multe țări europene, că sunt obosiți și speriați și se trezesc dintr-o dată într-un loc nou, cu care trebuia să se obișnuiască. I-am spus și că urma să stăm noi într-un țarc, pentru a fi protejați dar și pentru a crea bizonilor un spațiu de siguranță.

Când i-am spus că am confirmarea că puteam să mergem împreună, a chiuit în urechea mea, cât să compenseze tăcerea promisă în sălbăticie. A fost ok: doar conduceam prin București, fără bizoni în preajmă.

Un pic mai sus de Armeniș, spre Gărâna (Foto: O.M.)
Armeniș este o localitate de tranzit pe drumul dinspre Orșova spre Timișoara, sau Reșița. Șoseaua modernă te face să treci rapid prin ea. Am ajuns acolo pe 11 iunie, cu puțin înainte de miezul nopții de joi, după aproape șase ore de condus. Dacă vrei să înnoptezi, nu prea ai unde: nu sunt pensiuni. Dar dincolo de șosea se află adevărata resursă a comunității din Armeniș -  zona sălbatică din Munții Țarcu – care probabil că, în câțiva ani, va face ca localitatea să devină o atracție turistică și o va ajuta să-și dezvolte și infrastructura și serviciile necesare pentru a primi vizitatori. 

O zonă sălbatică este un perimetru în care omul nu a reușit să-și lase amprenta, neafectând prin activitățile sale ”civilizatoare” viața, speciile și peisajele. În sud-vestul României, potrivit WWF România, se află peste 300.000 de hectare de sălbăticie. O adevărată comoară care trebuie protejată și dezvoltată.

Ce beneficii aduce natura lăsată sălbatică? Enorm de multe, dacă o privești prin paradigma unei relații echilibrate cu natura și nu ca resursă de exploatat imediat. La nivel macro, zonele sălbatice întăresc rezistența ecosistemului la schimbările climaterice și pot fi un punct de pornire pentru a restabili echilibrul naturii și pentru a salva și dezvolta biodiversitatea.  La nivel social și economic, poți să creezi oportunități pentru comunități în cooperare cu natura, valorificând tocmai sălbăticia ei: eco-turismul, plantele medicinale, fructele de pădure, ciupercile, etc.

Sălbăticie în Carpații Meridionali. Foto: Corenelia Doer / Wild Wonders of Europe
Munții Țarcu sunt din 2014 subiectul unei astfel de investiții în biodiversitate și în sălbăticie. Zona a fost selectată, pe baza unor cercetări,  într-un program european de resălbăticire, derulat de Rewilding Europe si WWF România, prin care zimbrul să fie reintrodus în libertate, deci, implicit în lanțul trofic. În Europa vor mai fi dezvoltate nouă astfel de zone.

Extrem de important este însă faptul că la nivel local, comunitatea a înțeles importanța proiectului și s-a implicat. Primăria Armeniș a contribuit cu o parte importantă din terenul oferit zimbrilor, ceea ce include și  neexploatarea forestieră a acelor păduri, școala a introdus activități legate de natură, zimbri și protecția mediului, împreună cu partenerii non-guvernamentali, iar diverse organizații și instituții locale au sprijinit și ele inițiativa. Implicarea locală garantează succesul proiectului pe termen lung. Pentru că în final oamenii de acolo trebuie să aibă grijă de sălbăticie și să dezvolte acele activități economice care o valorifică, fără să o distrugă.

Doi zimbri nedumeriți încă (Foto: O.M.)
Ca să  descoperim și noi sălbăticia din Munții Țarcu, pe 12 iunie, am lăsat șoseaua națională și am intrat pe drumul forestier, pe Râul Alb. După vreo 30 de minute de mers hurducăit cu mașinile printr-o pădure luxuriantă, am ajuns, pe firul apei, până la un țarc din lemn. 
 Pământul negru și bogat era răvășit de ape și de roțile de tractor sau ale mașinilor mari.  La început mi s-a strâns inima, așa cum mi se întâmplă când văd urme ale utilajelor pe orice drum forestier. Dar acolo era capul de pod spre sălbăticie. Era locul în care omul se oprește și lasă loc de trecere spre sălbăticie celui mai mare ierbivor de pe continentul european: zimbrul.

Pe drum spre Măgura Zimbrilor (Foto: O.M.)
În țarc era plin de copii, într-o forfotă organizată doar de regulile unor jocuri pline de râsete și de aplauze. M-am liniștit: crezusem că o să fie doar al meu și mă temeam încă de riscul unui chiuit - bine intenționat de altfel – în mijlocul unor adulți foarte serioși și responsabili.
Forfota de dinainte de zimbri (Foto: O.M.)
Am așteptat cu toții zimbrii aproape două ore. Regulile erau clare și au fost respectate: oamenii urmau să ajungă primii, să elibereze drumul de acces, pentru a putea să urce și mașinile cu zimbri. Din acel moment, oamenii nu mai puteau pleca până nu coborau animalele, pentru a nu le speria. 

Oameni in tarc (Foto: O.M)
Timpul a trecut repede, cu discuții, jocuri, discursuri, fotografii. Fiul meu a construit un canal de scurgere a apei prin nămol, o operațiune care i-a ținut atenția trează cât am moțăit și citit la soare, cu urechile ciulite și la păsări, dar și la semnalul de intrare în țarc.
Pregătind terenul pentru zimbri (Foto: O.M.)

Poate părea incredibil, dar toată forfota s-a oprit când au sosit mașinile cu zimbri. Ca la un consemn, în țarcul oamenilor s-a făcut liniște. Copiii s-au dus la gard, ițindu-și capetele printre scânduri, dar au fost îndepărtați de acolo. Era prea riscant. 
La gard, cu ochii pe camion (Foto: O.M.)
Fotografii suiți pe gard au fost invitați să coboare, ceea ce a fost un pic frustrant. Dacă pierdeau cel mai bun cadru? Dar a fost mai bine așa, pentru că la un moment dat un zimbru a luat-o amenințând cu coarnele exact spre zona unde erau ei.
 
Zona presei (Foto: O.M.)
Am intrat și eu în zona presei, profitând de aparatul foto de la gât. Dar nu am concurat cu jurnaliștii pe cele mai bune poziții. Stăteam aproape ținându-ne respirația, cu degetele pe butoane, și urmăream manevrele camionului cu remorcă, pentru a-și potrivi ușile exact la intrarea în țarcul zimbrilor.

Joep, omul zimbrilor (Foto: O.M.)
Din zona interzisă oamenilor, s-au retras toți la un moment dat, rămânând doar  Joep van de Vlasakker, expertul în zimbri al Rewilding Europe. A deschis porțile remorcii, a presărat fân, a adus crengi cu frunze proaspete, ca să îi ademenească cu delicatese pe zimbrii din remorcă. Muncea concentrat și rapid, părând să vrea să lase cât mai puține urme și să aibă terenul cât mai bine pregătit pentru animale. Când în sfârșit s-au deschis ușile, s-a ascuns în laterala camionului.
 
Negociere: Joep si primul zimbru ales de el să coboare (Foto: O.M.)

Gustul fânului duce spre gustul libertatii (Foto: O.M.)

Dinăuntru, a început să se uite la noi primul zimbru. Toate aparatele foto au ticăit lacome după fiecare imagine, fiecare mișcare, fiecare pas. Doar că zimbrul stătea nemișcat, ușor într-o parte, cu ochii lungiți spre noi. Părea nedumerit. 
Primul zimbru iese cu precautie. Joep supravegheaza pe ascuns (Foto: O.M.)
 
Ce vedea oare? Pe noi, în spatele unui gard, sau cărarea care îl atrăgea spre sălbăticie? A ieșit lent, pășind precaut și gustând în același timp fânul întins de Joep.
Primele mirosuri (Foto: O.M.)

Copiii cu ochii la zimbri. (Foto: O.M.)
S-a apropiat de zona noastră. A băut apă, a început să mănânce frunze din arbuști, dar nu s-a depărtat prea mult de mașină și de poartă țarcului său. Între timp, Joep a reorganizat modulele din camion și a mai dat drumul altor zimbri.
 
Joep fericit: zimbrii coborau din camioane în formă (Foto: O.M.)
Au ieșit pe rând, fiecare în felul lui, unii mai precauți, alții, mai nervoși, au țâșnit rapid din mașină și au început să alerge de sus în jos pe râpă, să fornăie amenințător spre camion, spre noi, sau spre alți zimbri. Deși nu coborâseră toți cei 14 bizoni, părea că instinctele își spun cuvântul: își măsurau deja forțele, explorau zona și încercau să impună ierarhii.

Discuții și ierarhii în curs de stabilire (Foto: O.M.)
La un moment dat, ritmul s-a rupt: o femelă nu a vrut să iasă. A rămas nemișcată în camion, minute în șir, punând la încercare răbdarea tuturor. Joep ne-a scos pe toți din țarc, pentru a-i da siguranță. Inutil, zimbrița tot nu a coborât.
 
Zimbrița mai timidă: cam așa a stat vreo jumătate de oră. (Foto: O.M.)
Joep a închis la loc mașina, a adus al doilea camion și i-a coborât pe alții. Când i-a redeschis, zimbrița timidă a ieșit imediat: probabil că între pereții de metal și verdele pădurii, cel din urmă era mai atractiv. În câteva ore, operațiunea de relocare fusese încheiată, animalele intrând de acum în perioada de resălbăticire.

În acest moment, în Munții Țarcu sunt 28 de zimbri. Din 13 iunie au fost deschise și porțile țarcului imens în care prima turmă de zimbri, adusă în 2014, s-a adaptat la noul mediu și și-a recâștigat instinctele care să-i permită să supraviețuiască, putând să plece în sălbăticie. 
 
La goană, în explorare (Foto: O.M.)
Înaintea acestora a fugit însă un zimbru mascul din grupul relocat în 2015, cel mai probabil pe fondul stressului. Echipa WWF România monitorizează acest exemplar, care încearcă acum să se apropie de grupul din care face parte. După perioada de acomodare, și cei 14 zimbri aduși în acest an se vor alătura primei turme, în libertate.

Deja găsiseră zona cu apă (Foto: O.M.)

Mă gândeam, în timp ce îi urmăream pe zimbrii, cât de diferiți sunt ca personalitate și ca mod de a fi. Mă uitam la fizionomiile și la comportamentele lor. La zulufii dezordonați de pe spate, la ochii care scrutau atenți în jur, în timp ce beau apă sau mestecau frunzele proaspete. La mișcările lor nervoase uneori, alteori lente. La starea de căutare în care se aflau, odată ce coborâseră din camioane. 

Și mă gândeam cât de uniformizante sunt ignoranța și indiferența față de sălbăticie: când omul nu mai vede diversitatea și nu o mai apreciază, este probabil primul pas al condamnării la moarte a naturii.

Un copil și regăsirea sălbăticiei: înțelesuri pentru o viață (Foto: O.M.)
La fel mă uit, când ies pe munte sau când călătoresc prin satele noastre și trag pe la pensiuni, cum consumăm tot mai mult și trăim tot mai puțin. Tocmai acele bucurii simple, dar curate, pe care le avem la îndemână, le distrugem singuri. Suntem înghițiți de consum. De fapt, trăim o formă inconștientă de auto-consum: ne consumăm pe noi înșine. 
 
Când văd munții dezgoliți de păduri am senzația că sunt în fața unui monstru care mușcă din tot ce întâlnește în cale și se pregătește să mă înghită și pe mine. 

Când văd casele cu termopane, inox și beton, mă întreb de ce civilizația înseamnă la noi kitsch ieftin, în loc să fie expresia unei identități culturale autentice. De ce în loc să arătăm ce este mai bun în noi, arătăm ce putem cumpăra mai ieftin de pe piață?

Nu cred în purism, dar cred în echilibru și în diversitate. 
Sălbăticie în Carpații Meridionali. Foto: Sandra Bartocha Wild Wonders of Europe

Cred că una din cele mai inconștiente iluzii ale umanității este să considere că civilizația poate lua locul naturii. Nu, nu poate, chiar dacă apariția civilizației a permis tocmai reducerea dependenței omului de natură. 

Din fericire, nu suntem roboți și nici nu s-a inventat tehnologia care să ne separe de natură. Suntem noi înșine parte din ea. Trăim împreună cu natura, nu paralel cu ea. De aceea contează mai mult RELAȚIA echilibrată cu natura decât SUPUNEREA naturii. 

A nu supune natura înseamnă să-i recunoști dreptul la existență și la sălbăticie. Sălbăticia naturii este echivalentul dreptului nostru la viață și la libertate. V-ar place să trăiți într-o ”fermă a animalelor”, în care Porcul să vă spună ce să faceți? 

Cred că suntem în acel moment al existenței umane în care dacă nu luăm o decizie să schimbăm paradigma în care trăim, riscăm auto-distrugerea prin auto-consum. După ce mii de ani am dezvoltat civilizația umană exploatând natura, acum avem nevoie să regândim relația cu natura și să începem să dăm voie sălbăticiei să existe, fără să ne mai fie nouă frică de ea sau fără să mai fim tentați să o transformăm într-o marfă sau într-o pradă. 

Forme ale sălbăticiei în Carpații Meridionali. Foto: Staffan Wildstrand / Rewilding Europe
Specia umană are nevoie de o relație cu sălbăticia naturii pentru a supraviețui și pentru a-și dezvolta civilizația, la fel cum fiecare om are nevoie de relațiile sociale și familiale pentru a se forma, pentru a crește și pentru a trăi. Noi nu creștem consumând oamenii din viața noastră, ci când suntem în armonie cu ei. La fel e și cu natura.

Vor spune unii că este imposibil, că roata nu mai poată fi dată înapoi, că omul are nevoie să exploateze resursele pentru a supraviețui. În paradigma omului-prădător-culegător-negustor, da, așa se văd lucrurile. Dar în paradigma omului-în-armonie cu natura, lucrurile stau diferit. 

Proiectul-pilot din Munții Țarcu, prin care sălbăticia nu doar că este protejată, ci și întărită prin refacerea lanțului trofic datorită reintroducerii unei specii dispărute și prin educarea comunității locale pentru a se dezvolta în armonie cu natura, este un bun exemplu în acest sens. Important este însă să înțelegem, să ne schimbăm și să acționăm.  

Programul de repopulare cu zimbri a Munților Țarcu va continua până în 2019. Iar între timp, comunitatea locală poate să învețe să se adapteze la sălbăticie odată cu zimbrii. 

Putem să fim în echilibru cu natura? Foto: Sandra Bartocha / Wild Wonders Europe

PS: Mulțumesc WWF România nu doar pentru că s-a transformat în mesagerul zimbrilor magici și ne-a invitat la eveniment, ci și pentru că mi-a pus la dispoziție câteva peisaje minunate pentru această postare, ca să pot ilustra tocmai sălbăticia din zona Carpaților Meridionali. Așa vedem ce avem, ca să știm ce facem și cum ne purtăm, în adaptarea noastră la sălbăticie.
In camionetă, la plecare: nouă ne place sălbăticia! (Foto: O.M.)
 

No comments:

Post a Comment