Monday, 19 October 2015

Cozia si ploaia care nu plange

În fața ploii,  doar noi alegem cum o simțim  (Foto: O.M.)

„Oare câtă ploaie duc cu mine?”

Coboram de mai bine de două ore prin pădurile Coziei când mi-am pus întrebarea aceasta. Apa se furișa pe mine ca o pojghiță rece. Cucerise de multă vreme mai mult decât zonele expuse - mâinile și fața. Pe măsură ce pășeam, pantalonii se lipeau haotic de pielea mea ca niște ventuze lacome și reci. Pe sub geacă, tricoul mă îmbrăca totuși cu o umezeală caldă.
 Uneori ne arătăm prin ploaie și ceață, alteori nu  (Foto: O.M.)
La a treia căzătură în nămol – e drept, cea mai spectaculoasă – am simțit cum apa  a învins și ultimul bastion uscat al hainelor mele, protejat până atunci de rucsac și de marginea gecii. 

M-am oprit câteva secunde în ploaie și mi-am aranjat ținuta alunecoasă, ca să previn un accident suplimentar:  de la atâta apă și noroi, pantalonii atârnau greu, când nu se lipeau de mine, și parcă stăteau să cadă.

Blănos murat, dar fericit (Foto: O.M.)
Apoi am reluat coborârea. Îmi protejam doar oasele și încheieturile, ca să termin traseul întreagă. În fața apei nu mai aveam nimic de apărat. 
Alunecam prin nămol fără să reușesc să anticipez de fiecare dată în ce parte o luau bocancii; bețele pe care le credeam uneori fixate, o mai luau la vale de capul lor, iar cea mai inedită formă de coborâre la care am recurs de mai multe ori a fost cu genunchii îndoiți, ca la schi, doar că de sub tălpi, în loc de zăpadă, ieșeau niște mustăți răsucite de nămol mustind de apă.
Echilibristică pe stânca udă (Foto: O.M.)
Trei ore a durat această coborâre cu ploaie și noroi, prin pădurile Coziei întinse pe 1300 de metri diferență de nivel. Dar nu a fost tot drumul cu răpăială torențială. Când am pornit de la Cabana Cozia,  ploua mocănește, perforând ceața nehotărâtă și aerul sumbru. 


Pregătiți de plecarea de la cabană (Foto: Andrei Badea)
Ceața rămăsese de peste noapte, iar ploaia o prinsese din urmă în zori. La cât era de măruntă, ne-a amăgit că va rămâne acolo, sus, iar noi vom coborî liniștiți prin pădure, cum se întâmplase și cu o zi înainte. La urcare ne plouase doar de la Mânăstirea Turnu la Mânăstirea Stânișoara, în timp ce, până la Cabana Cozia, apa rămăsese doar o amintire în umezeala pădurii.

Stâncile și pădurile Coziei, dincolo de ploaie (Foto: O.M.)
Și cu toate acestea tura de pe Cozia din această toamnă rămâne pentru mine o experiență plină de căldură. Am urcat în ultimul week-end din septembrie, când prognozele meteo arătau ploaie prin toți munții din apropierea Bucureștiului. Singurul munte însorit era Măcinul.

Cinci oameni pe cărare (Foto: Andrei Badea)
Am preferat să risc să dau ochii cu ploaia, dar să mă cufund în pădurea deasă a Coziei, cu mirosurile de frunze verzi și uscate, de scoarță vie, de pământ reavăn, cu  foșnetele ei, cu salamandrele nenumărate care se mișcau în reluare pe cărare, cu jirul și cu ghindele care sculptau pământul sub pașii noștri.

Pauză de nuci. Toată lumea participă. Și Sammy vrea să guste (Foto: O.M.)
Am urcat cinci adulți și un câine. Sammy a  transformat de la început ploaia și nămolul într-o avalanșă de bucurie. Tăvălelile nesfârșite în nămol și frunze ude, galopul pe cărări și prin povârnișuri, privirea zglobie printre picăturile de ploaie și coada fluturând victorioasă în sus în continuu îmi spuneau cât de fericit era câinele de acea ieșire.
De la urcare, cu un pic de soare (Foto: O.M.)
Cel mai haios a fost că, în viteza cu care își devora libertatea prin pădure, Sammy a trecut pe rând pe lângă toate salamandrele ce ne-au ieșit în cale, chiar dacă erau în mijlocul drumului, fără să vadă niciuna. 

Oricât ar ploua, petele  galbene nu i le curăță (Foto: O.M.)

Noi, în schimb, ne-am oprit la fiecare în parte, le-am studiat petele, dimensiunile, mișcările și am memorat amintirea lor în fotografii. Ciupercile uriașe, cu pălăriile ca niște platouri de clătite proaspăt făcute, sau roșii ca merele coapte, sau galbene și poroase ca niște bureți uriași l-au interesat cu atât mai puțin. Doar când ne-am oprit să fotografiem un burete și ne-a văzut pe toți cinci aplecați asupra ciupercii s-a năpustit și el adulmecând „prada” cu nările lățite. 
Clătită pe băț, cu aromă de pădure (Foto: O.M.)
Noroc însă cu cheful lui constant de joacă: și-a văzut de cărarea lui, ducând victorios un băț în gură, imediat ce i l-am arătat. În schimb, i-a plăcut să ia și el parte la împărțeala de nuci în coajă și la masă.

Câte lemne am mâncat până acum? (Foto: O.M.)
La început, de la frecvența și voluptatea cu care  Sammy se tăvălea în frunzele uscate, în noroi și în pământ, cea mai frecventă întrebare a fost: „Și cum îl cureți la cabană?” „Nu îl curăț eu. Îl curăță ploaia!” 

Chiar dacă răspunsul meu a surprins, blana lucioasă a câinelui a dovedit, când am ajuns sus, că spusesem adevărul. Blănosul avea să ne deranjeze peste noapte nu cu mizeria, ci cu faptul că a vrut afară pe la 3 dimineața.

Blănos lucios, la cabană (Foto: O.M.)
Traseul e lung, pentru că e diferența de nivel mare – de la aproape 300 de metri la aproape 1600 de metri, la Cabana Cozia. Dar aici am găsit tot ce îi trebuie unei cabane: aerul acela de munte, tipic, primitor; sală de mese unde se strâng toți din camere, iar Sammy a tronat în mijloc; mâncare caldă; ceai și vin fiert, mămăligă cu brânză și smântână;  lemne în sobă și așternuturi curate.
Ce fac oamenii ăștia aici? (Foto: O.M.)
Nu este totuși un traseu greu, deși unora poate să le solicite răbdarea să meargă așa mult  prin pădure. Cum cred însă că fiecare munte trebuie urcat în felul lui, Cozia este un loc în care poți să te cufunzi foarte ușor în pădure. 

Cărările și traseele sunt bine marcate și delimitate, fără abrupturi, cu excepția unei porțiuni cu stâncă și cabluri, dar care nu dă bătăi de cap. De aici probabil senzația prietenoasă a unei păduri care te primește, te cheamă, te îmbie să mergi înainte și să te plimbi cu ea.
Stânci și pini, la loc de popas (Foto: O.M.) 
Eu m-am cufundat în pădurile Coziei din prima clipă când am pășit pe traseu și nu am ieșit din starea aceasta nici după ce am ajuns înapoi, jos, la mașină, a doua zi. Eram udă leoarcă, de parcă trecusem Oltul înot, nu Cozia la picior, dar simțeam în fiecare por al meu nu apa, ci pădurile acestui munte.
Prin pădure, după ploaie (Foto: O.M.)
Bogate, uneori mature, alteori tinere, ridicând acoperișuri verzi cu mult deasupra capetelor noastre, filtrau lumina și peisajele ca niște magicieni, care nu vor să arate prea mult, dar te incită și îți promit ceva frumos, ce se lasă descoperit. 

Cu ochii într-un pic de soare, la urcare (Foto: O.M.)
La un punct de belvedere, ne-am uitat la colții și stâncile ce răzbeau din păduri, prin ploaie, la altul am văzuta văile așternute printre culmi și învăluite de nori, apoi ne-am uitat iar la liniile și unghiurile drepte care desenau stânci și pini.

 Soarele se strecoară după noi, prin pădure (Foto: O.M.)
La coborâre, în ciuda ploii, ne-am oprit să fotografiem Valea Oltului. Râul se vedea masiv în josul văii, în timp ce pâlcuri de nori albi se așterneau din loc în loc, părând de-a dreptul luminoși în aerul gri care ne încețoșa privirile. 

Oltul și valea lui acoperită de nori și ploaie, la coborâre (Foto: O.M.)
Culorile toamnei încă nu își făcuseră loc prin pădurile Coziei în acel moment. Verdele frunzelor și maroul scoarței și al pământului pulsau de viață, în contraste puternice, pe sub stropii de ploaie și impregnau aerul cu un miros proaspăt, amestecat, dulce-amărui.
O cărare, cu stânca ei (Foto: O.M.)
Când ne întorceam, Sammy a luat-o înainte, iar eu am mers destul de mult singură. Așa m-am surprins gândindu-mă la ploaie, dincolo de noroiul care mă făcea să alunec și să cad.  M-am gândit cum o asociem adesea cu plânsul și vrem să se oprească, așa cum încercăm să oprim lacrimile. 

„Nu mai plânge!” auzim adesea, sau le spunem celor apropiați. Ne oprim copiii din plâns, sau le interzicem să o facă, așa cum și noi am fost opriți din plâns când eram mici. De parcă dacă oprești lacrimile, rezolvi problema. De parcă dacă lași lacrimile să curgă, te faci de rușine.

Apus de soare la Cabana Cozia, între două ploi (Foto: O.M.)
Uităm prea des că nu ne doare pentru că plângem, ci plângem pentru că ne doare.

Uităm să ne ascultăm plânsul, ca să ajungem la ce ne doare.

Uităm să vindecăm durerea din noi și așa ne ofilim, ajungând să nu mai avem nici lacrimi să plângem.

Și deși ne grăbim să asociem durerea din lacrimi cu picăturile de ploaie, uităm să asociem plânsului puterea de renaștere a ploii.

Ploaia dă viață (Foto: O.M.)
Ploaia dă ritm vieții. Picăturile ei dau seva pădurii care îmbracă muntele pe care urcăm noi, oamenii. La fel și lacrimile care cad sunt uneori dureri care se duc. Marchează granițe pe care le credeam de netrecut și totuși le-am trecut. Iar după ce trecem aceste granițe, ne uităm înainte și vedem o altă lume, sau ne uităm noi altfel la lume. Și viața repornește în noi.
Singuri în fața durerii, uităm uneori că viața nu se termină acolo (Foto: O.M.)
Am coborât de pe Cozia cu toată ploaia pe care am putut să o adun cu mine și în mine. Dar fără lacrimi. Niciun strop de ploaie sau de noroi, nicio căzătură în nămol nu m-a făcut să asociez acea  experiență cu durerea. Mă uitam cum curgeau șiroaiele pe geaca mea, mă uitam la balta făcută în portbagaj de husa rucsacului, dar eu vibram de bucurie.

Burete umflat în ploaie, ca o batistă plină de lacrimi (Foto: O.M.)
Era bucuria de a fi trecut prin ploaie, descoperind pădurea, așa cum am învățat să trec prin lacrimi ca să descopăr că viața nu se oprește când dăm de durere, oricât de mare ar fi ea. Viața se oprește atunci când ne oprim noi.
Apus la Cabana Cozia, între două ploi  (Foto: O.M.)
Coborând prin pădurile Coziei, am văzut cum am ales acum multă vreme să merg prin ploaie și prin lacrimi, bucurându-mă de viață, de copilul meu, de oameni, de mine, de iubire, de libertate, de vise, de lupta aceea care îți arde măruntaiele și te face să devii mai bun, chiar atunci când cineva lovește cum se pricepe el mai bine. Și cu cât lovește mai bine, cu atât există riscul să devii tu mai rău.
E bine să vedem dincolo de durere,  ca Valea Oltului prin ploaie și pe sub nori (Foto: O.M.)
Am ales să văd ce este dincolo de durere și de lovituri, așa cum, privind dincolo de ploaie, m-am bucurat de pădurile Coziei.  Și m-aș întoarce acolo, chiar dacă plouă iar. 

Pentru că pe Cozia, ploaia nu a plâns.

Ploaia nu ne-a stat în drum! (Foto: Andrei Badea)


PS 1: Am mai scris aici despre o altă întâlnire cu Cozia, împreună cu copilul meu.

PS 2: Am scris aici despre febra musculară de după coborârea nămoloasă de pe Cozia.



Sunday, 11 October 2015

Alergarea cu obstacolele din noi

Vedere în copaci, cu lustră, vânt, ploaie și frig. Azi-dimineață. Vântul s-a oprit după alergare (Foto: O.M)
Azi toată dimineața, cât m-am învârtit prin casă, cu sau fără copil, am privit pe geam la vântul și la ploaia care ciufuleau înfuriate frunzele încă verzi ale copacilor. 

Nu știu cât vor mai rezista... intrăm deja în a doua decadă a lui octombrie, iar temperaturile au luat-o la vale într-un ritm care mie îmi dă fiori: nu îmi place iarna; nu îmi place frigul. Mi se pare că mă dezgolesc de o parte din lucrurile dragi mie, așa cum dezgolesc și copacii de frunze.

De exemplu, ies mai puțin în natură, fie că e vorba de munte, fie că e vorba de plimbările noastre prin parc, pline de povești și de joacă, fie că e vorba de turele mele de alergare, cu câinele și copilul (pe bicicletă, cu trotineta, sau cu picioarele lui proprii). 


Tratative din greu pentru o plimbare, indiferent de vreme (Foto: O.M.)
Dimineață mă uitam pe geam, tentată să îmi număr regretele: „Azi voiam să alerg, dar cu vântul ăsta...” „Trebuie să mă îmbrac să-l scot totuși pe Sammy afară, dar o să tremur toată”. Când am realizat ce făcea mintea mea, m-am oprit, m-am îmbrăcat de alergare, mi-am pus soft-shell-ul de munte și am plecat cu câinele să dăm ture de parc.

Mi-a fost frig, dar am continuat să alerg, până m-am încălzit. M-a izbit vântul pe anumite alei, dar m-am întors cu spatele la el și am continuat să alerg. Mi-a înghețat mâna pe lesa câinelui, mi-a tremurat ceafa când m-am oprit ca să strâng după el, dar nu m-am lăsat. 

Mi-am zis inițial că voi da trei ture, pentru că mai alergasem două într-una din serile precedente. Dar în final am dat patru, spre încântarea lui Sammy care a avut mult mai multe bălți prin care să treacă cu viteză maximă, împroșcând vesel cu apă în toate direcțiile.
Sammy, după tura prin ploaie și bălți: fericit! (Foto: O.M.)
M-am gândit de ce am făcut-o, de ce am pornit să alerg în ciuda frigului. Percepția frigului este o barieră care mă ține în loc de la ceva ce mie îmi place și pot să fac. Percepția acestui obstacol cu puține grade și vânt enervant, a propriei mele circulații proaste și teama să nu răcesc mă țin pe loc, iar eu nu mai fac lucruri care îmi plac. 

Dar mie nu îmi place să stau pe loc.

În timp ce înfruntam ploaia, vântul și limitările din mine, m-am gândit de când alerg. Mi-a plăcut întotdeauna să o fac, fără să caut performanța. Aveam rezistență, la orele de sport dădeam ture întregi de teren, la fel ca băieții. 

Apoi am făcut karate doi ani și în fiecare duminică, fie că era iarnă, fie că era vară, alergam în Parcul Poporului din Craiova. Am renunțat la artele marțiale, dar am rămas cu obișnuința să alerg o dată pe săptămână. Era o stare de bine pe care o căutam, în mișcare.

Bucharest Marathon - Așteptam la punctul de ștafetă. (Foto: Cătălina Filip)
A urmat o perioadă în care doar mai rătăceam câte o tură obosită la câteva săptămâni – în timpul activității guvernamentale. Am oprit alergatul în luna a treia de sarcină – de teamă să nu o pierd – dar am  făcut mișcare sub supraveghere până cu trei săptămâni înainte de naștere. După naștere nu am mai alergat, iar recuperarea fost mult timp doar Pilates.

Nu știu  în acest moment de ce nu m-am îndreptat din nou spre alergat mai curând după naștere. Mă gândesc, cu mintea pe care o am acum: era atât de la îndemână și totuși nu am făcut-o... 

E ușor să judeci privind înapoi... Și e greșit, desigur.  

Mi se părea atunci că nu mai pot alerga. Că nu mai am cum – corpul nerecuperat parcă nu mă lăsa să mă mișc. Că nu mai am când: în programul de îngrijire a copilului și de alăptare – am alăptat până la opt luni, din care până la șase copilul a mâncat numai de la mine – nu mai reușeam să îndes și alergatul. 

Mă simțeam fără forță: slăbisem foarte mult, iar după șase luni, dacă mă ridicam brusc după o alăptare, mă lua amețeala. La opt luni s-a întâmplat de câteva ori, după alăptat, să nu mai rezist cu copilul în brațe.
Stil de încălzire, în timp ce mă frământam de zor dacă rezist sau nu 10.5k (Foto: Cătălina Filip)

Am reluat alergarea ca o declarație de independență, când, într-o  stare extrem de proastă, am reînceput reconstrucția  propriei mele existențe. Primele ture, în treningul gri, foarte larg, care mă acompaniase în perioada de sarcină și de lăuzie, mi-au rămas întipărite în minte: parcă fluturau steagurile tristeții pe picioarele mele anchilozate.

Nu mi-a dat niciodată prin cap să alerg cu căruțul, în timp ce dădeam ture de parc cu el. Acum mă gândesc că puteam să o fac. Probabil din cauza grijii pentru copil, sau pentru că eram cu totul cu mintea la el. Când ieșeam la plimbare, uitam de mine. Sau poate că nu am reușit să văd o soluție atât de simplă.

După vreo doi ani de la naștere, am început să merg la dansuri, apoi la Zumba și, după alți doi ani, la aerobic. Prima ședință de aerobic m-a făcut să am pentru întâia dată în viața mea o senzație extrem de ciudată: parcă eram un păianjen cu picioarele prea lungi, pe care nu le poate mișca și coordona. 

Merg în continuare la aceeași sală unde m-am simțit așa, pentru că acolo am văzut păianjenul disparând, iar eu revenind în formă.
La finish în aer - Semi-maratonul din 2014 (Foto: Cătălina Filip)

Treptat, am reușit să readuc în viața mea mișcarea de altă dată - gimnastică, alergat, mers pe munte, înot, fără să fiu o căutătoare de performanță, ci dorindu-mi să mă simt bine și să redevin eu. 

În 2014, colega mea Andra m-a mobilizat să alerg la ștafetă, la semi-maraton. Am reușit chiar să mă și antrenez, cu Sammy, prin parcuri, iar în final am parcurs distanța într-un timp foarte bun, pentru mine. A fost prima mea competiție.

Bucharest Marathon: Team Panda în pregătire pentru acțiune (Foto: Cătălina Filip)
Anul acesta am alergat la inițiativa mea, la Bucharest Marathon, ștafeta de 4x10.5. A fost o provocare pe care mi-am impus-o singură.  În perioada premergătoare și în timpul Festivalului Enescu, nu am fost în stare nici să mă ocup să-mi găsesc o echipă și nici să fac antrenament.


Bucharest Marathon: preluarea stafetei (Foto: Cătălin Filip)
Cu trei zile înainte de încheierea înscrierilor și a Festivalului, am  vorbit cu WWF, care îmi propusese din vară să alerg în echipa Panda. Cu ajutorul lor, am mobilizat o echipă - "Happy Bisons". Apoi m-au apucat întrebările: dacă nu reușesc să alerg 10.5 km? Nu mai alergasem niciodată atât de mult, chiar dacă multe din turele mele pe munte au acoperit o distanță mai lungă decât aceasta. 

Alergatul pe asfalt e diferit totuși.  La fel și mintea cu care eu plec pe munte...

Cu o săptămână înainte de Maraton, am urcat pe Cozia, un traseu foarte frumos. La coborâre am parcurs o diferență de aproape 1300m în trei ore prin ploaie și nămol. Am condus apoi șase ore. Rezultatul acestui cocktail a fost că marți, cu cinci zile înainte de maraton, aveam o febră musculară atât de violentă, încât nu mai puteam coborî scările de la birou. 

Masaj, înot, un antrenament de 7 km joi, pauză activă două zile, yoga duminică dimineața și iată-mă la start. Știam un singur lucru: dacă mă concentrez, fac partea mea de ștafetă.

Bucharest Marathon: preluarea ștafetei (Foto: Cătălina Filip)
Am alergat mai repede ca de obicei și am reușit să termin 10.8 km în 1.05.47, conform aplicației mele de alergare. Dar dincolo de predarea ștafetei, au fost câteva lucruri care m-au marcat.

Mi-a plăcut să văd orașul și oamenii din postura de alergător. O atmosferă frumoasă, caldă de susținere, pe care nu o vezi în fiecare zi la noi, din păcate, dar după care eu una tânjesc. 

Au fost multe lucruri care au creat această atmosferă: uralele de pe margini – a fost foarte tare când am apărut pe la Panduri, ruptă de orice grup, și toți de pe margine au început să mă încurajeze: „Hai, Panda!”; încurajările, respectul pentru propriul tău ritm, pe culoarul de alergare – pe mine m-au depășit mulți, dar nimeni nu m-a îmbrâncit, înghesuit, cum se întâmplă în traficul bucureștean, de exemplu; simțul umorului în formele lui cele mai diverse, atât printre alergători, cât și printre susținători.

Bucharest Marathon: Atenție! Am plecat! (Foto: Cătălina Filip)


Chiar dacă în multe locuri am văzut pe jos ambalaje de la batoane sau sucuri energizante, am întâlnit alergători care s-au oprit să arunce la coș, iar unul l-a rugat pe un bărbat de pe margine să arunce sticla lui la gunoi. Omul a acceptat, încuviințând cu prietenie: „Desigur!”.



Dacă la începutul cursei mai aveam îndoieli, cam pe la jumătate, am știut că o voi termina, iar în ultima treime am tras și lecțiile acelei zile: a) Dacă îmi puneam pantofii cu toc, eram ca la turele de la Enescu de la Sala Palatului, deci grija mea că nu am antrenament nu avea o bază reală; b) Trebuie neapărat să fac și o cursă montană, ca să văd ce pot. c) Încă mă mai pot surprinde și lucrurile nu sunt bătute în cuie.


Pe la Izvor deja știam că o să fac toată tura (Foto: Luiza-Maria Daniliuc)

Bucureștiul are nevoie de acest maraton, chiar dacă este oprită circulația timp de câteva ore. E un mod în care se reinventează ritmul orașului și se conectează la o rețea internațională: cea a alergătorilor. Este o comunitate, care depășește frontiere geografice, fizice, mentale și care are puterea să schimbe stiluri de viață, business-uri, alegeri personale și organizaționale.

Cel mai mult m-au impresionat alergătorii în vârstă, bărbați și femei, unii dintre ei maratoniști. Pentru fiecare om și pentru fiecare vârstă alergarea are altă semnificație.

Mi se pare foarte frumos cum sunt asociate cauze umanitare alergării, fiind un bun exercițiu pentru ONG-uri să atragă susținători din rândul oamenilor și să-și dezvolte notorietatea pentru proiecte, pe lângă partea de fund-raising. Iar pentru simplii cetățeni să facă voluntariat.

Mă simt bine să alerg și mai vreau :).
Înainte de start: eu și cauza pentru care am alergat: Zimbrii din Muntii Tarcului (Foto: Oana Mondoc)
Așa că până seara, în aceeași duminică de  4 octombrie, am găsit și cursa montană la care aș putea să merg - Maratonul Montan Rafael. Trebuie să-mi iau pantofi de alergare pentru munte, să mă decid la ce distanța mă înscriu – 5 sau 10 km - și să văd dacă îmi înving din nou teama de frig. 

Poate că revolta de azi în fața vântului și a ploii a fost o pregătire pentru 25 octombrie.


Să vedem :)... 

Deocamdată, cu frigul acesta, am cam înghețat în casă în timp ce scriam, ceea ce nu mi s-a întâmplat afară, când alergam :) :) :)


Echipa HAPPY BISONS: Zelma Ivan, Elena Calistru Adrian Hăgățiș și subsemnata, împreună cu coordonatoarea noastră, Oana Mondoc (Foto: Liviu Florin Albei)