Tuesday, 1 December 2015

Parada intrebarilor

Imagine oficială de la ceremonia de 1 Decembrie 2015 (Sursa foto: www.presidency.ro)
Treceam astăzi pe șoseaua principală din Balș, un orășel care se lungește plictisitor pe drumul dintre Slatina și Craiova, când am constatat că tunurile care păzesc monumentul din centru străluceau în soare ca niciodată. Tricolorul din flori și din panglicile coroanelor le dădea un contrapunct simbolic. Am oprit la semnul unui polițist, ca să las să treacă un pieton, moment în care am auzit că niște boxe împroșcau piața cu muzică populară. Oamenii mergeau însă în continuare grăbiți spre Lidl. În Balș, șoseaua principală, centrul, tunurile, monumentul și Lidl sunt în același perimetru, încadrat de bloculețe comuniste, de patru etaje.

Atunci m-a izbit o întrebare: Oare când voi înceta să mă mai simt pe 1 Decembrie de Ziua Păcălelii Naționale?

Poate sună dur, dar...

Ce pot să simt altceva când văd că facem o paradă militară la șosea, care arată cât suntem de departe față de ceilalți, dar nu avem bani să ne echipăm ca lumea soldații care înfruntă moartea pe front, sau spitalele în care ar trebui să ne tratăm bolnavii și răniții, sau școlile în care ar trebui să ne educăm copiii?

Ce pot să simt altceva când văd o avalanșă de costume populare, de cântece populare, de urări și de declarații de dragoste, după ce, 364 de zile din an, mulți dintre cei care acum sunt cei mai plini de  emfază vorbesc urât despre România și despre români, sau se ocupă doar de interesele lor egoiste?

Ce pot să simt altceva când aud discursuri sforăitoare, de la niște oameni care, timp de 364 de zile din an, sforăie imediat ce aud de exercitarea funcțiilor lor în interesul public al României?

Ce pot să simt altceva când văd că ne comemorăm morții pe pilot automat, folosindu-ne de simbolistica slujbelor religioase și a procesiunile politico-militare, dar nu onorăm moștenirea lor, sau motivul sacrificiului lor, respectiv pe cei vii - compatrioții, concetățenii, vecinii, oamenii cu care ne întâlnim pe stradă, oamenii cu care colaborăm în proiecte, oamenii cu care concurăm în viața noastră de zi cu zi, datul la glezne fiind un adevărat sport național?

Ce pot să simt altceva când văd că fiecare 1 Decembrie se termină seara, fără să mă lase văd un viitor pentru țara mea, pentru că nu găsesc la nivelul clasei politice o viziune și un leadership care să-mi ofere o astfel de direcție?

Ce pot să simt altceva când știu cum oameni extraordinari, care fac minuni, nu sunt onorați pentru munca lor, pentru dedicația lor, pentru curajul lor, ci trebuie să depună eforturi întreite ca să răzbată, întrucât ceilalți, inclusiv cei din administrație, le pun piedici sau nu îi sprijină,  pentru că pleacă de la prezumpția de vinovăție, pentru că au agenda și interesele lor private, sau pentru că nu au viziune și deschidere?

Ce pot să simt altceva când văd cum, pe 1 Decembrie, România ia forma unui ceaun de fasole cu afumătură oferit gratis – adică din bani publici -, în loc să fie un loc care vibrează de libertate și de energia oamenilor săi, coagulați nu la coada pentru farfuria aburindă, ci în jurul unor drepturi pentru care ne aumăm să luptăm, a unui proiect la care colaborează fiecare, a unor valori care ne dau niște repere, a unor emoții frumoase împărtășite împreună?

Ce pot să simt altceva când văd cum continuăm un vaiet național, în loc să ne uităm la ce lucruri extraordinare am putea face împreună și să ne bucurăm de ele, să ne bucurăm de felul în care suntem noi în zona noastră de lumină: creativi, generoși, energici, muncitori, inteligenți, capabili să răzbatem?

Ce pot să simt altceva când văd cum uităm cum ne supunem 364 de zile din an unor șmecheri feudali de modă nouă, care au preluat controlul, cu rețelele lor de putere, și ne amăgim privind nostalgic la un moment de glorie în istoria națională – pe 1 decembrie 1918, încercând să găsim acolo o sursă care să întărească identitatea pe care experiența cotidiană ne-o joacă în picioare?

Ce pot să simt altceva într-o țară în care absurdul și nedreptatea fac ca fiecare cauză pentru care luptăm să ne transforme în competitorii lui Sisif?

Ce pot să simt altceva decât că sunt un cetățean loial, dar care nu se regăsește în această cetate, așa cum e ea acum, ci încearcă să o construiască, să o înnoiască, vâslind atât de des împotriva curentului?

De aceea, pe 1 decembrie, nu merg nici la paradă și nici la ceaun, nu-mi pun nici ie și nici poză cu tricolor pe Facebook. Pentru mine 1 Decembrie este de ani buni o zi a întrebărilor: mă întreb, mai aibitir decât în alte zile, ce pot face ca să rămân autentică, în ciuda acestui val de păcăleală.

Și simt o nevoie acută, vitală, de autenticitate, de onestitate, de bun simț.

Simt o nevoie acută, vitală, să fie mai puțin zgomot și mai multă veselie în viața noastră.

Simt o nevoie  acută, vitală, să nu mai obosim gândindu-ne la ziua de mâine în România, ci să fim inspirați de ea.

Simt o nevoie acută, vitală, să descoperim majoritatea dintre noi câteva lucruri frumoase și bune la țara aceasta, la oamenii ei, care să ne motiveze și pe noi să fim mai buni și să îi ajutăm pe ceilalți.

Simt o nevoie acută, vitală, să ne asumăm responsabilitatea de a fi cetățenii unei comunități, pe care o construim împreună asumând responsabilități, și nu supușii unui Vodă, fie el prinț național sau prințișor de provincie.

Simt o nevoie acută, vitală, să fim conștienți de ce ne face speciali, atât în sens bun, cât și în sens rău, și să alegem singuri ce scoatem în față.

Și simt o nevoie acută, vitală, să ne purtăm 364 de zile pe an de parcă ar fi o sărbătoare, iar pe 1 decembrie să trecem în revistă nu amintirea unui moment istoric, ci potențialul nostru de viitor, știind și având încredere că fiecare dintre noi contribuie la un proiect de societate adevărat.

Și da, după #Colectiv, cred că păcăleala se vede și mai bine, iar anularea unei recepții de la Președinție nu rezolvă nimic.

Sper că îmi voi împlini într-o zi aceste nevoi vitale. Iar dacă vorbesc despre ele, nu înseamnă că m-am dat bătută. Voi continua să fac și mâine ce am făcut și până acum: să construiesc proiecte și să sprijin oameni și inițiative despre care eu consider că aduc o contribuție bună, cu sens, la societatea în care trăim. Voi continua să corectez lucrurile pe care constat că le fac greșit. Voi continua să îmi pun întrebări. Pentru că, să nu uităm, "the day we gie in is the day we die".

Chiar dacă nu fac paradă de Ziua Națională... 




Dacă are sens ce ai citit, poți distribui pentru prietenii tăi: