Thursday, 21 January 2016

Despre povesti in Muntii Cernei

De pe Vârful Iuții, cu ochii spre Vârful Aljana, un subiect de povești în tura noastră (Foto: OM)
Mi-am început anul pe Vârful Iuții (cam 1600m), în Munții Cernei, pe un ger ce părea să fi înghețat soarele pe cer și să țină norii la distanță. 

Seninul era atât de plin, că până și soarele părea să fi împrumutat de la el un pic de cerneală, cu care a umplut zarea de lumină albăstruie. 
La pas, in sus, spre Varful Iutii. (Foto: OM)
Priveam văi, desfrunzite, înghețate și lipsite de nori, creste înzăpezite – Munții Mehedințiului în față,  Retezatul mai la stânga, Buila în depărtare - și Dunărea, de parcă erau chiar acolo, lângă noi, cât să întind mâna și să le ating.
Cerul de cerneală. Una din putinele fotografii pe care nu le-am stricat. (Foto: OM)
Am pornit  la drum pe 1 ianuarie, pe la 9 dimineața, din satul Ineleț (cam 1000m). Am urcat pe piciorul muntelui, după ce am trecut de căpițe și livezi, pentru ca apoi să avansăm  susținut printr-o pădure deasă de fagi. 

Erau înalți, netezi și reci, șmirgheluiți unitar de vânt și de zăpadă. Erau și despuiați. Frunzele lor depuneau o mărturie scârțâită pe pământ, strat peste strat, că acea pădure avea și o altă viață în ea, nu doar cea dusă de vulpile, care-și lăsaseră urmele pe zăpada fragilă.

Am urcat vreo două ore cred, în pas rapid. Cărarea subțire se alungea peste munte, ca un șiret plat, tras printre fagi impunători și pe sub frunze încremenite de ger. 


Prin pădurea șmirgheluita de iarnă (Foto: OM)
Aveam o senzație puternică și stranie că intrasem eu însămi la apă: mă simțeam scundă, mică, pipernicită chiar, deși muntele nu mă obosise cu urcușul. 

Părea, din contră, să se simtă bine cu vizitatori și, poate tocmai de aceea, ne-a răsfățat cu ce a avut el mai bun: priveliști nesfârșite, în care îți puteai imagina cum aluneci pe văi neștiute, ca să reapari apoi pe câte o culme sau un vârf faimos, poieni dichisite cu căpițe, case răzlețite printre păduri, poteci care se dezveleau de sub crengile copacilor, arătându-ți parcă harta ascunsă a acelor munți, bătuți mai mult de localnici decât de turiști.

Privind în sus, prin iarba înghețată, spre Vârful Iuții (Foto: OM)

Mi-a plăcut să merg așa, inundată de lumină, călcând hotărâtă pe frunzele uscate și prin zăpadă, dar simțind cum frigul îmi ardea obrajii și respirația. Am râs când am dat de momâile ciobanilor. Ne-am fotografiat – chiar și eu – cu cea mai mare momâie pe care am văzut-o eu în viața mea.  


Întâlnire neașteptată prin pădure (Foto: OM)
Mi-a plăcut  să simt cu ce putere mă șfichiuiește vântul acela rece, sus, pe culme și în vârf. Mi-a plăcut să mă grăbesc, ca să scap de arsura lui, dar fără să-mi pierd bucuria. 

Mi-a plăcut să cobor apoi singură, când mai în spate – pentru a face fotografii – când mai în față – pentru a asculta pădurea, păsările și valea. Mi-a plăcut să îmi țin respirația și să mă fac una cu pădurea, surprinzând cum ramurile uscate se loveau unele de altele, într-un cod morse al sălbăticiei.

"Căutați pe cineva?" (Foto: OM)
Am realizat atunci, în timp ce reveneam de pe vârf și mai făceam câte o pauză prin pădure, ca să se apropie și grupul de mine, cum toată această ieșire, a fost sub semnul ascultării a ce era în afara mea.

Un dragon tăcut (Foto: OM)
Pe de o parte, am ciulit urechile și m-am lăsat umplută de sunetele muntelui înghețat și de liniștea acelor cătune, ascunse prin păduri, în care viața se scurge în alt ritm. 

Pe de altă parte, m-am încărcat cu poveștile celor cu care m-am întâlnit, fie ei parte din grup, fie oameni ai locului, pe care i-am vizitat.

Introspecție (Foto: OM)
M-a izbit sunetul liniștii acestui munte chiar de când am ajuns acolo, pe 30 decembrie, seara, după un drum plin de peripeții, de râsete și de agitație. Ne-a lăsat mașina la intrarea în traseu, la vreo 20 de km de Băile Herculane, ne-am pus rucsacii râzând de propria noastră apariție supraîncărcată, iar apoi... am început să mergem.

După câțiva pași, am ajuns la un podeț din lemn, care ne-a ajutat să trecem Cerna, balansându-se în joacă sub călcătura noastră veselă. Eram atât de aproape de șosea și, totuși, atât de departe. Sunetul apei reci, care trecea grăbită pe sub picioarele noastre, m-a rupt instantaneu de lumea agitată din care veneam, de un an nebun, bogat în provocări, dar și cu realizări, asezonat cu emoții felurite și intense, cu nedreptăți, dar și cu validare.

În urechile mele, în mintea mea, în inima mea, sunetele anului 2015 au rămas atunci, acolo, la șosea, odată cu semnalul de la telefonul mobil. Am privit de jur împrejur. Munții mă înconjurau, masivi. Cerul gri lăsa doar o lumină zgârcită pe Valea Cernei, îmbrăcată în tonuri sobre de maron închis și cenușiu, cu o tușă delicată de pudră albă, sus, pe crestele ninse.

Scările spre Ineleț (Foto: OM)
Am urcat în grabă un povârniș uscat, ca să trecem de scări pe lumină. Văzusem celebrele scări de la Ineleț în diverse fotografii și în diverse anotimpuri. Erau deja parte din poveștile locului. Sătenii le urcă și coboară încărcați cu desagile lor. Învățătoarea le urcă și coboară săptămânal, ca să vină în sat să le predea celor patru-cinci copii din Ineleț. Voluntarii de la Free Miorița au urcat pe acolo calculatoare pentru școala pe care au dotat-o și cu panouri solare. 

Am oprit la baza scărilor și m-am uitat în sus: goale și reci de la iarnă, păreau aproape paralele cu peretele de stâncă. Erau scurtătura spre Ineleț, de care aveam nevoie, pentru că duceam provizii pentru cinci zile.

Pudră de zăpadă pe vârfuri (Foto: OM)
M-am întrebat dacă avea să-mi fie frică, mai ales că rucsacul mare era destul de greu și de rigid. Nu mi-a fost. Dar am fost foarte  prezentă la fiecare bucată de lemn, la fiecare prindere de scară, la fiecare mișcare a rucsacului, pentru a simți că e în echilibru, la fiecare pală de vânt. 

Urcând acele scări de lemn, m-am conectat la munții Cernei, la mine și la Ineleț. Această conexiune m-a ajutat să plec din acel loc cu o stare specială.

Cu fiecare treaptă pe care puneam piciorul sau mâinile, cu fiecare respirație, cu fiecare privire în sus pentru a vedea cât mai am și cum îmi negociez mastodontul de pe umeri cu gravitația și cu unghiurile strâmte, creștea distanța dintre mine și lumea din care veneam. 

Ultima fotografie înainte de înserare, după ce am urcat scările spre Ineleț (Foto: OM)
Ne-am regrupat la o bancă din lemn de deasupra scărilor și de acolo am plecat, odată cu seara, pe o cărare întortocheată. Părea că ne făcuserăm una cu poteca: nu am aprins frontalele, ci ne-am ghidat după contrastul stratului subțire de zăpadă. 

În înserarea rece, numai vocile noastre și pașii care frământau zăpada amestecată cu frunze se auzeau. În rest liniște. Contururile neclare ale copacilor,  gardurilor și ale bisericii și, mai târziu, ale școlii și ale casei gazdei noastre aveau ceva fantomatic în tăcerea lor.

Câinele domnului Avrămică, gazda noastră, a rupt această liniște, anunțându-și stăpânii, din cărare, la câțiva pași de poartă, că le-au venit vizitatorii. Am ajuns repede, aproape într-o oră. Ne așteptau cu focul trosnind în bucătărie și în camera de oaspeți, unde ne-am înghesuit toate cele cinci care urcaserăm pe 30. Restul au venit a doua zi.

Promisiuni de viață (Foto: OM)
Pe 31 decembrie și pe 2 ianuarie am bătut la pas cărările din jurul Inelețului, zi-lumină. Mi-am împins bocancii cu voluptate prin frunzele uscate, pe cărările șerpuitoare prin păduri. 

M-am cufundat la propriu, până la genunchi și chiar mai mult, în frunze uscate, într-un colț de vale, ca să evit o scufundare în nămol.


Andreea s-a scufundat prima în frunze. Eu am urmat. (Foto: OM)

Fascinante sunt frunzele de fag uscate iarna! Aștern un covor mișcător și plin de sunete, de o culoare maron-lemnoasă, fără ezitarea vreunei nuanțe, printre trunchiurile drepte ale copacilor. 

Ascultând pădurea (Foto: OM)
Încovrigate rigid în jurul golului lor interior, de parcă își caută prin ger propria lor amintire din căldura pierdută a verii, pleznesc crocante sub tălpile bocancilor, sau se răstoarnă de-a stânga și de-a dreapta cărării, atunci când le ar, târșindu-mi picioarele printre ele.

Bănci cu masă de piatră și valea la picioare (Foto: OM)
M-a mai fascinat ceva acolo: de la primul povârniș urcat și, apoi, pe toate cărările pe care am mers, am găsit, din loc în loc, bănci și mese, așezate în locuri cu priveliști frumoase. Sunt largi, spațioase, primitoare. De parcă îmbie oameni mai mulți să se așeze la o poveste sau să se bucure de munți. Domnul Avramică mi-a spus că ei le fac, „pentru toată lumea, să se bucure”.

Povești la gura sobei (Foto: OM)










Am vizitat familii, cu care cei cu care urcasem se știau deja bine. Am intrat în casele lor, în acele camere comune, dreptunghiulare, în care se întâmplă totul: pe sobă clocotea invariabil câte o oală cu sarmale, pe o masă stăteau adunate cu diverse recipiente, iar doi pereți erau străjuiți de două paturi de tip divan, pe care ne-am aliniat și noi.  


Afinată. Foarte aromată și dulceagă! :) (Foto: OM)
Am gustat cu ei afinată. La țuică eu una nu m-am aventurat, deși pădurarul din Prisăcina ne-a oferit două soiuri: „una la venire”  - mai slabă și parfumată din ce am înțeles - și una „la plecare” – suficient de tare, încât să scoată niște ochi din orbite pentru o fracțiune de secundă.

Prisăcina este integrată în Uniunea Europeană (Foto: OM)

L-am ascultat îndelung vorbind pe pădurarul din Prisăcina, cu casa lui cu număr de Uniunea Europeană. Când i-am făcut poză, se răsfăța că e neras, dar a râs cald când i-am răspuns că are ochi frumoși, de om bun, și asta se vede în fotografie. 

Mi s-a părut ca într-o poveste să traversez o pădure, ca să ajung la casa pădurarului. Și mi-a plăcut să ascult poveștile celor cu care urcasem, despre oamenii locului, despre casele lor, despre viețile lor.
Nistor Talpeș, pădurarul din Prisăcina (Foto: OM)

L-am ascultat, cu atenție, și pe dl Avrămică. Pădurar el însuși, dl Avrămică impresionează prin coerența discursului și a acțiunii, care sunt legate de un fir roșu,  exprimat cu un verb: „a se gospodări”. „Dacă te gospodărești, ai de toate, pentru că Dumnezeu îți dă”. 


Foto de grup cu familia dlui Avrămică, după o tocăniță de berbecuț genială, în ultima seară  (Foto: Ionuț Vlad)

Pe 2 ianuarie, dl Avrămică a mobilizat mai mulți săteni și s-au dus să repare un podeț peste Cerna. Erau doar câteva lemne un pic slăbite, dar oamenii nu au vrut să se deterioreze de tot, sau să se accidenteze cineva și au acționat, în ciuda gerului. 

Ei „s-au gospodărit” singuri, noi am fi spus că au fost „proactivi”, iar cinicii ar fi comentat: „De ce să muncim noi pentru alții?”.

Baba Icoana și motanul (Foto: OM)
Cu mama sa, Baba Icoana, am râs: cred că are 78 de ani, dar un spirit și o privire vii, pline de umor și foarte multă fragilitate. Într-un fel, mi-au amintit de bunica mea, cu energia ei, cu simțul umorului și cu dinamismul ei total. Cu greu am reușit să o fac să stea la poză, dar, în final, de dragul motanului care se cuibărise în brațele ei, la căldură, a acceptat.

Vedere spre Aljana, în drum spre Prisăcina (Foto: OM)
M-am cufundat în poveștile acestor oameni, în felul în care ne întrebau noutăți despre unii și alții, dintr-un sat în celălalt, reiterând o cultură orală ancestrală, cu ajutorul nostru – niște orășeni, cu echipament de munte și aparate de fotografiat complicate.  

La fel m-am lăsat dusă, am râs și m-am bucurat de poveștilor celor cu care am urcat la Ineleț, un grup de 10 iubitori ai muntelui, printre care eu eram ultima venită și singura care nu mai fusesem în acel loc.
Oameni și munte. Conexiuni autentice. (Foto: OM)
Nu m-am conectat deloc la Facebook sau la email în această perioadă. Nu am răspuns la SMS-urile primite, atunci când am prins semnal. Doar l-am sunat pe băiatul meu, în fiecare zi, din locurile cu semnal, și am vorbit, promițându-i că în primăvară îl aduc și pe el.

Adăpostul din stâncă (Foto: OM)
Am coborât de la Ineleț pe 3 ianuarie, pe drumul lung, prin pădure. Am mai vizitat o casă veche, care avea un adăpost de animale lipit de stâncă, de parcă muntele ieșea din el. 

Am cumpărat ciorapi tricotați de la mamaie. Îi ținea într-o valiză de lemn, pe care o aducea și o deschidea în fața vizitatorilor, revărsând o avalanșă de culori și de modele pe patul vechi. Avea vreo 80 de ani, dar a recunoscut câinele pădurarului din Prisăcina, care ne însoțea încă de pe 2 ianuarie, de când fuseserăm în vizită la stăpânul lui. 

Nu am stat mult. Ne grăbeam, pentru că, deja, gândurile legate de ce avea să fie – drumul încărcat de iarnă și de mașini – ne cuprinseseră pe toți.

Culori și modele (Foto: OM)
Jos, am trecut înapoi Cerna pe podețul reparat de dl Avrămică și de consătenii lui, cu o zi înainte. M-am gândit la el când am pășit peste râu și la lumea pe care o lăsam pe partea cealaltă a podețului, odată cu câinele pădurarului din Prisăcina.

O tură poate duce  dincolo de munte (Foto: OM)
Am reflectat intens la această ieșire. Deși mi-a plăcut atât de mult și m-a umplut de o energie nouă, mi-a fost greu să scriu despre ea. Nu doar pentru că am stricat multe fotografii cu nuanțele de albastru care m-au vrăjit când urcam pe culmea Iuții – ceea ce m-a întristat și m-a convins să mă apuc în sfârșit să învăț cum se face fotografie. 

Ci mai ales pentru ce cred că a reprezentat pentru mine. Așa cum am trecut Cerna și am intrat în altă lume, am simțit foarte intens cum această ieșire a însemnat mai mult decât un revelion la munte, într-un cătun izolat. 

A fost un capăt de drum pe care, probabil, a trebuit să-l parcurg, așa, la pas, pe acele cărări, sau privind înapoi prin fotografiile făcute.

Câte cărări găsim în calea noastra? (Foto: OM)
M-am uitat din pădurile Inelețului la viitor, la ce va fi. Fără rezoluții, fără angajamente. M-am uitat, așa cum am cotrobăit cu privirea văile, de sus, de pe culmea și vârful Iuții. Și m-a bucurat enorm această „vizibilitate” din viața mea. 

E ceva nou... și este posibil doar pentru că, dincolo de orice, în anul 2015 am finalizat „marea trecere” în viața trăită de mine până acum. 

Un fel de Cerna trecută între sunete și povești care mi-au umplut primii 39 de ani din viața mea și sunete și povești noi, cu care vreau să îmi umplu de acum viața, sau să le creez eu pentru viața mea și a celor dragi mie.

Apus de soare printre văi, răsărit de soare într-o viață nouă (Foto: OM)
Fiecare dintre noi are încercările lui. Am învățat că încercările sunt oportunități ca să devenim mai buni și mai puternici. Și este doar o chestiune de alegere: alegem să facem bine, sau alegem să facem rău. 

Iar atunci când refuzăm să asumăm provocarea unei încercări riscăm de fapt să facem rău și să ne facem rău, fie și doar pentru că, în varianta cea mai fericită, rămânem în perimetrul cunoscut, acea zonă în care ne simțim confortabili și în control, dar nu reușim să ne împlinim adevăratul nostru potențial. 


 Culori, sau uscăciune: noi alegem ce vedem: (Foto: OM)
Alegem să fim slabi, sau alegem să fim puternici. 
Alegem să ne trăim viața, sau alegem să trăim un rol pe care îl scriem – împreună cu alții – pentru viața noastră. 
Alegem să ne construim viața după niște valori – adică să fim integri – sau alegem să vorbim despre valori – adică să facem impresie. 
Alegem să ne asumăm cu curaj întreaga noastră istorie de viață, cu lumini și umbre, sau alegem să ne prefacem într-un brand personal, cultivând niște aparențe, și refuzându-ne propria noastră autenticitate.

Gheața care nu oprește râul este ca o provocare pe care o asumăm și din care creștem (Foto: OM)
Revăd acum priveliștea plină de soare din Munții Cernei și simt, din nou, cum îmi pot privi viitorul. Poate pentru unii e o nimica toată. Pentru mine nu este. Pentru mine este o premieră, cel puțin pentru aproape un sfert din viața mea. 

Și știu că sunt mulți ca mine. La fel cum știu cât de greu e nu doar să duci această experiență, ci și să vorbești despre ea.

Loc de privit spre viitor (Foto: OM)
Ani de zile am mers cu spatele întors spre viitorul meu, de parcă împingeam împotriva unui vifor cumplit, cu spatele, cocoșată sub o povară enormă, pe care nu o puteam înțelege, nu o puteam cuprinde. Fără să văd unde merg. Fără să știu exact cine sunt și ce sunt. 

Aproape toată viața mea și, în ultimii aproape nouă ani, mai crunt ca oricând, am orbecăit prin întuneric și prin ceață, căutând ieșirea din labirint. 


Când vezi lumina fiind în labirint, începi să simți speranță (Foto: OM)
Am început să aflu târziu că labirintul era în mine, în suferința, în frica, în dezorientarea, în poveștile pline de amar și de furie pe care depresia le țesea, asemenea unui păianjen veninos care își amorțește prada cu picături mici de venin, dozate secundă cu secundă, în urechea mea interioară. 

Ce contrast între ascultarea poveștilor pline de soare și de râsete din afara mea, din timpul ieșirii la Ineleț, și ascultarea poveștilor din labirint...

Albastrul cerului văzut din pădure (Foto: OM)
Dacă este un cuvânt la care m-a dus acea tură pe Vârful Iuții, cu priveliștea clară și luminoasă, cu liniile munților pline de fermitate, acesta este „autenticitate”

Am ales acum mulți ani să fiu autentică. E cumplit de greu, dar e frumos. Așa cum poate fi o tură dificilă la munte. Dar merită. Nu înseamnă „perfecțiune”: în continuare fac greșeli. 

Însă sunt doar eu însămi, într-o continuă căutare de sine. Și nu mai pot fi altfel.

Un pic de roșu în albastrul de pe culmea Iuții: eu însămi (Foto: Diana Panait)
După ani de căutare, am ajuns aici, la Ineleț, cu niște iubitori de munte cu care m-am împrietenit tocmai în 2015, anul în care am reușit să pun păianjenul depresiei într-un insectar, neutralizând mai multe orori din istoria mea. 

Am ascultat în acest Ineleț plin de viață sunetele munților și poveștile oamenilor, cu mintea și cu sufletul libere de balast. Așa am intrat nouă într-un An Nou.

Niciodată nu vedem totul în viața noastră; nici în trecut și nici în viitor (Foto: OM)

Pentru un om care a văzut cum toată lumea lui s-a prăbușit peste noapte, această trăire este magnifică... 

Și merită să mă întorc la Ineleț de Paște sau la cules de cireșe, împreună cu băiatul meu, numai pentru că am văzut acest lucru aici, de Anul Nou.

Să aveți un an frumos și cu vizibilitate!

Viața se simte altfel când poți privi înainte (Foto: OM)
PS: Dedic acest text tuturor celor care au mers vreodată în viața lor cu spatele spre viitor și nu au știut unde merg, cine sunt și ce vor; tuturor celor care au renunțat la un moment dat să viseze, pentru că visele îi covârșeau și se transformau în coșmaruri,  ca într-o metamorfoză a durerii.

Și confirm, prin acest text, așa cum o fac zilnic, prin multe alte lucruri pe care le fac, le scriu și le vorbesc, că în noi este forța să ne întoarcem cu fața spre viitor, să preluăm puterea, să fim liderii vieții noastre și să reîncepem să visăm frumos, oricât de greu ar fi... Am învățat din experiență. :)

Cu oamenii ne rătăcim în labirint, cu oamenii ieșim din labirint. Atunci când noi decidem să căutăm ieșirea. (Foto: OM)
Dacă are sens, le poți spune și altora ce ai citit cu un SHARE:

2 comments:

  1. Fotografii superbe si un stil de a povesti ce te capteaza.
    La cat mai multe calatorii :)!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc frumos. e o parte din lumea mea.

      Delete