Friday, 3 June 2016

Maria Olaru si egoismul spectatorului fara glorie

Ce este dincolo de performanță? (Sursa foto: ziaruldeiasi.ro)
De câteva zile citesc reacțiile la cartea fostei gimnaste Maria Olaru și mă îngrozesc. A fost încă o confirmare, mai inumană decât altele, pentru cât de mare este toleranța la abuz și cât de legitim este considerat abuzul în societatea românească.

Sunt voci care justifică bătaia și umilința micuțelor gimnaste pentru că DOAR în felul acesta ele au putut obține performanță, să devină cineva și să se bucure de glorie.

Eu mă întreb: câtă bucurie mai încape în sufletul unui copil torturat de frică, de umilință, de bătăi? În realitate, foarte puțină. Sunt studii care arată impactul abuzului fizic și emoțional asupra copiilor, în procesul educațional. Și oricum, mult mai puțină decât cea de care s-au bucurat românii care au urmărit campionatele așezați confortabili pe o canapea, în fața televizorului. Mulți dintre ei abuzați ei înșiși de un sistem opresiv – pe vremea comunismului – sau de corupția perversă din așa-zisa noastră democrație, au trăit un adevărat catharsis văzând tricolorul și medaliile strălucind la gâtul micuțelor eroine.
Comentariu de protest la primul articol despre cartea Mariei Olaru, de pe gsp.ro

Sursa: http://www.dannegru.com


Cu siguranță bucuria lor a fost intensă, lucru despre care vorbesc mulți în comentariile lor. Dar a fost o bucurie egoistă. Atunci poate că s-au simțit bine „că sunt români”, că „le-am arătat noi americanilor, rușilor, chinezilor și altor națiuni puternice”. Acele momente au fost de fapt momentele lor de glorie. Iar pentru unii dintre acești spectatori din tribune, inapți să facă performanță în vreun domeniu al vieții lor ca să știe de fapt ce înseamnă să ajungi pe podium, probabil că au fost singurele momente de glorie trăite.

Comentariu de protest la primul articol despre cartea Mariei Olaru, de pe gsp.ro
Iar acum astfel de oameni, care trăiesc gloria prin delegare, sunt revoltați și sunt frustrați: vine această „persoană”, care nici nu mai aduce medalii – deci și-a pierdut valoarea - și le strică amintirile propriilor lor momente de glorie! Cum îndrăznește să vorbească? Cum îndrăznește să întineze acele amintiri?

Și ce fac ei? Exact ce au făcut și antrenorii și mama abuzatoare: o lovesc! O lovesc în public, o umilesc, o judecă, îi pun etichete, o minimalizează.  Vor să o intimideze, să o delegitimeze. Vor să o rușineze, să o sperie, să o facă să tacă. Este exact structura comportamentului abuziv la adresa victimei abuzului.
Comentariu de protest la primul articol despre cartea Mariei Olaru, de pe gsp.ro
Din spectatori, acești oameni devin abuzatori, de dragul gloriei trecute. Inclusiv ministrul actual al sportului, o mare campioană olimpică, care în loc să asume semnalul de alarmă tras de Maria Olaru și să înceapă schimbări în sistem, a sancționat-o într-o emisiune TV, în direct. Nu contează că după emisie a îmbrățișat-o și i-a spus că știe că așa e, potrivit unor relatări de presă! Ceea ce contează este că i-a spus că nu avea voie să vorbească! (Relatarea este aici.)

Dar cine sunt ceilalți în viața unui om să nu  îl lase să vorbească despre propriul său destin? Nimeni nu are dreptul să facă acest lucru cu nimeni. Cu atât mai mult când este vorba de abuz! Tăcerea în abuz îl condamnă pe abuzat să fiarbă în propriul său chin până la disoluția sa interioară totală. Să spună povestea abuzului, să exprime trăirile, să învețe lecțiile, să dea un sens experienței abuzului este modul în care o victimă a unui abuz, un fost copil bătut, poate să se vindece de ce i-a fost făcut în copilărie și în adolescență, și să se maturizeze.

Și sunt aici  două lucruri extrem de importante: 1. Vindecarea înseamnă eliberarea din statutul de victimă. 2. Vindecarea înseamnă că adultul crescut dintr-un fost copil abuzat NU VA CONTINUA ABUZUL!

Sunt studii care arată cât de mulți adulți, care au fost crescuți cu bătaia și cu abuzul emoțional, continuă să aplice aceleași metode propriilor lor copii, pe motiv că „Așa se face!”, „Așa m-au făcut om!”, sau doar pentru că, lovindu-și și umilindu-și proprii copii ei exprimă, retrăiesc propriile traume nerezolvate. Maria Olaru este mamă. Eu una am convingerea că nu își va bate și nu își va maltrata vreodată copilul, după ce a scris această carte. 

Ca să nu mai spun că este posibil ca tocmai maternitatea  să fi fost factorul care a provocat întâlnirea cu propriul său trecut, cu coșmarul trăit. Sunt multe cazuri de acest gen, deoarece copiii noștri stimulează exact traumele din noi și forțează exact punctele nevralgice. Șansa este atunci când adulții aleg să vindece traumele. Distrugerea este când adulții își traumatizează copiii, făcându-le ce le-a fost făcut.


Captură din comentariul lui Cristian Tudor Popescu, care consideră "nesincer" demersul Mariei Olaru

Sunt apoi alții care o acuză că nu a spus atunci când s-a întâmplat, când era copilă sau adolescentă. Dincolo de faptul că pun în practică un mecanism cinic și odios de rușinare a victimei în formă continuă, acești oameni nu știu – probabil pentru că nu au trecut niciodată printr-un mecanism de vindecare post-abuz și nici nu au citit despre aceste lucruri – că durează ani de zile să ajungi să conștientizezi ce ți s-a întâmplat, cum ți-a afectat viața, cum te-a condamnat de fapt, iar apoi să treci din nou prin fiecare bătaie, prin fiecare umilință în parte, până ajungi să le închizi una câte una. 

Când este bătut, un copil consideră că așa este normal să se întâmple. Cuvintele cu care un adult însoțește agresiunea fizică îi implantează în minte și în suflet acest lucru și îi arată că nu are nicio valoare personală! Îl programează să-i fie frică.

În etapa care urmează conștientizării,  în procesul de vindecare, ai nevoie să ajungi să te eliberezi de frică și să treci de rușinea care este asociată genului acesta de abuz: rușinea de a vorbi despre ce ți s-a întâmplat, mai ales că cei care au făcut aceste lucruri sunt surse de autoritate – antrenori, părinți – oameni la care ții enorm, care sunt centrul vieții tale.

Comentariu de protest la primul articol despre cartea Mariei Olaru, de pe gsp.ro
Este o carte de maturitate a Mariei Olaru și în primul rând de maturitate emoțională, de asumare a trecutului, de integrare a ceea ce a fost. Este o trecere într-o nouă etapă, așa cum mulți adulți care au crescut cu bătaie în România ar trebui să aibă în viața lor, pentru ca societatea aceasta să nu mai legitimeze abuzul, de dragul gloriei.

Am citit și un comentariu al Marianei Bitang, care se miră de ce Maria Olaru nu a reținut și alte amintiri. Nu știu care este răspunsul fostei gimnaste la această întrebare, dar eu pot da o explicație pornind de la o experiență reală:

Cunosc un om, adult, care timp de aproape 8 ani nu a reușit să recupereze din copilăria sa trăiri emoționale frumoase. Singurele amintiri la nivel emoțional erau legate de bătaie, frică, umilință, deși, la nivel rațional, putea să spună - pe bună dreptate - că nu a avut o copilărie nefericită, părinții îngrijindu-se de nevoile sale, de educația sa, de accesul său la oportunități într-un mod strălucit. Putea chiar să relateze experiențe concrete în acest sens, care i-au permis să ajungă cineva la nivel profesional. Dar au fost câteva episoade de bătaie, câteva momente de agresivitate verbală și emoțională, iar rana nevindecată l-a înghițit pe acel om definitiv la un moment dat. S-a luptat ani de zile să iasă la suprafață, căutând cu disperare nu doar sensul a ceea ce s-a întâmplat în copilăria sa, ci și să retrăiască emoții frumoase asociate unor experiențe din copilărie, pe care știa – la nivel rațional – că le-a avut.

Comentariu de protest la primul articol despre cartea Mariei Olaru, de pe gsp.ro
Apoi, mai sunt unii care o acuză că îi atacă pe antrenorii care au făcut-o o celebritate. În realitate, un om care a vindecat abuzul are capacitatea să ierte ce i-a fost făcut, tocmai pentru ca să se elibereze. Nu știu dacă Maria Olaru a ajuns să și ierte – nu am citit cartea încă –, dar știu că solidaritatea cu agresorul este alegerea cinică și lipsită de empatie a unor oameni care sunt într-o stare de negare totală în fața abuzului.

Aș putea scrie enorm pe acest subiect și probabil o voi mai face. Deocamdată vreau doar să punctez patru concluzii importante:
  1. Sunt îngrozită că trebuie să îmi cresc copilul într-o societate care legitimează abuzul la adresa unui om de dragul gloriei prin delegare. Acest mecanism arată de fapt cât de mică e valoarea pe care o acordăm oamenilor din viața noastră. Cât de mică este auto-cenzura în fața răului – adică unde suntem dispuși să ne oprim, pentru a nu face rău celuilalt. Cât de mică este disponibilitatea noastră de a acționa pentru a cenzura răul făcut de ceilalți. Desigur, sunt mecanisme care nu au apărut peste noapte. Sunt mecanisme transmise genetic și cultural de generații întregi supuse abuzului, de-a lungul unei istorii întregi și cu precădere în timpul comunismului. Sunt mecanisme care nu au putut fi oprite în ultimii 26 de ani, pentru că moștenitorii nomenclaturii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a îmiedica societatea românească să treacă experiența totalitară prin filtrul vindecător al conștientizării, al înțelegerii, al iertării și al identificării greșelilor care nu mai trebuie repetate și a valorilor care să ne țină pe drumul bun. Iar societatea s-a supus, lucru de înțeles din perspectiva unei experiențe post-traumatice. Dacă nu ne trezim, dacă nu profităm de fiecare asumare publică a ceea ce s-a întâmplat rău în trecut, nu vom putea  vindeca răni, nu vom putea  ierta și, mai ales, nu vom putea evolua.
  2.  Performanța prin abuz este o minciună. Performanța înseamnă, la nivel de principiu, că un om se ridică deasupra mediei, că atinge excelența, fie că e vorba de sport, de știință, de business, de arte. Dacă doar batem niște copii ca să ajungă pe podium și să se supună, atunci de fapt îi transformăm în simple instrumente de adunat medalii, pentru egoul unor antrenori, al unor cluburi, al unei societăți prea egoiste ca să mai vadă prețul plătit de niște copii pentru gloria lor prin delegare, al unor interese politice și economice. Excelența unui om nu este pe podium, ci în capacitatea sa de a avea echilibru interior după ce se dă jos de pe podium. Niște copii bătuți ajung pe podium dezechilibrați.
  3. Aș vrea să văd că această societate a ajuns la acel grad de maturizare în care admite că sunt lucruri greșite în modul ei de funcționare și în istoria ei, dar asumă responsabilitatea unei schimbări. Abia atunci vom asista la performanță autentică: pentru că oamenii au puterea să renască. Chiar și din bătaie, umilință și abuz. Important este să nu aleagă răul și continuarea abuzului, în orice formă ar fi el și pentru orice pretext. Important este să aleagă să facă bine, să aleagă Binele.
  4. Aș vrea ca Maria Olaru să performeze la cifrele de vânzare a cărții sale, "Prețul Aurului. Sinceritate incomodă", care se lansează pe 4 iunie, la Bookfest. Iar cei care o citesc, să învețe ceva, dincolo de senzațional.
PS: Mi-a plăcut foarte mult și recomand să citiți și ce a scris Simona Tache pe acest subiect.