Tuesday, 16 August 2016

Merci, Madame!


O amintire de la unul din turnee. Cred că eram pe aeroport, în salonul oficial. Încă nu mă tunsesem "garcon" :)
(Foto: Dan Marinescu)

Am cunoscut-o pe Regina Ana în vara anului 1996. Aveam 20 de ani, lucram în presă, la ziarul ZIUA, de câteva luni, când conducerea redacției a aflat că Regina Ana primise aprobarea să facă un turneu în România. Urma să vină singură, fără Regele Mihai, aceasta fiind una din condițiile puse de autorități pentru a-i permite accesul.

Probabil a fost o întâmplare că au ales să mă trimită pe mine să o însoțesc, ca reporter acreditat, în acea călătorie.  Cei cu state vechi de pe politic erau alocați pe diverse subiecte, în timp ce eu, junioara secției de politică internă, mă duceam în tot soiul de locuri care rămâneau neacoperite.

Cred și acum, după 20 de ani, că a fost una din cele mai frumoase șanse din viața mea profesională. 

De la prima noastră întâlnire, am fost fascinată de personalitatea ei. Dacă cineva își imaginează că eram o puștoaică cu mintea ticsită de basme copilărești, cu regi și regine, se înșală. Eram doar puștoaică...

Pe de o parte, nu am crescut cu astfel de reverii, iar pe de altă parte, omul pe care l-am descoperit era atât de echilibrat, modest, puternic, autentic, onest, încât nu avea nicio legătură cu vreo reverie de poveste. Dar, de asemenea, nu se asemăna cu vreun alt om întâlnit de mine până atunci, cu precădere în viața mea profesională.

Am însoțit-o pe Regina Ana în toate turneele pe care le-a făcut în România în cursul anului 1996 și 1997. Am mers și când a primit Regele Mihai aprobarea să-și viziteze țara, după ce conducerea politică a văzut că nu se produce nicio mișcare de protest și nicio revoluție monarhistă, iar opoziția iliesciană și-a îmbrăcat colții în catifea.

Mergeam împreună cu alți doi jurnaliști în ultima mașină din convoi, adesea un microbuz alb, iar într-un turneu, am fost doar eu din partea presei naționale. Trebuia să sprintez la fiecare oprire prin sate și orașe, să trec rapid de mașinile din suită, de lanțurile de oameni, de bodygarzii angajați de niște oficiali sau prea-puternici locali exagerat de zeloși și de infatuați, ca să pot să fiu mereu în față, să văd fiecare gest, fiecare interacțiune, fiecare reacție a oamenilor și a ei, a Reginei Ana, iar mai târziu a lor – a Regelui Mihai și a Reginei Ana.

Am urmărit-o pe Regină cum dădea mâna cu oamenii – oameni simpli, de la țară, în majoritatea lor; cum îi asculta, cum vorbea cu ei, cum îi liniștea – avea un gest cu mâna și ferm și protector, și strângea un pic din ochi. Târziu am realizat că ceea ce transmitea era compasiune. Pe atunci nici nu știam ce este aceea. Am văzut-o impresionată până la lacrimi de unii oameni, de unele povești, la fel cum i-am văzut pe amândoi – Regele și Regina – lăcrimând cu durere la Memorialul de la Sighet, în timp ce ascultau relatările despre cei morți în acel iad.

Am văzut atenția și prezența din conversații și spiritul de observație. Am râs la glumele ei, neașteptate pentru mulți dintre cei care abia atunci o cunoșteau – mai ales pentru cei  care asociau „majestatea” cu „morga”. Erau glume cu grație: niciodată, dar absolut niciodată nu au lăsat vreo urmă dureroasă în sufletul cuiva. La început și eu am fost surprinsă de simțul umorului pe care îl avea și mai ales de franchețea cu care și-l afirma, dar apoi m-am obișnuit: așa era Regina Ana.

Am văzut respectul pe care îl arăta semenilor ei și m-am mirat: era prima oară în viața mea când conștientizam o astfel de atitudine a unui om față de semenii săi. La fel cum am remarcat și m-a impresionat cum se oglindea imaginea ei autentică în ochii oamenilor cu care se întâlnea. Se vedea această oglindire în căldura și surprinderea cu care o primeau oamenii.


Mic-dejun cu Regina Ana

La nivelul suitei, se respecta un anumit protocol, pe care l-am învățat și eu în timp – deși nici până azi nu știu cât de bine. Nu făceam parte efectiv din suită, dar Regina se interesa de cum eram și mă întreba uneori și pe mine. Răspundeam că sunt bine și confirma că „e bine atunci”. 

Într-o seară, am făcut câțiva pași împreună, ca să ne dezmorțim. Eram singurul om din presă care o însoțea. Eram la una din mânăstirile care o găzduiseră în timpul acelor turnee. Am dormit separat de suită, ca de obicei, în alt corp de clădire, într-o sală mare, cu un tavan uriaș, pe care se reflectau niște lumini ciudate. Părea un dormitor comun, dar eu eram singura cazată acolo. Deși o asigurasem că sunt bine, probabil că a știut că eram singura ziaristă și a zis: „Nu se poate să iei masa singură mâine dimineață! Vino să iei micul-dejun cu noi!”.

Nici nu am știut ce să fac la început. Mă tot frământam cum să mă comport și cum să gestionez situația: doar nu era să dau buzna peste Regină, sau să mă apuc să caut unde ia micul-dejun, prin mânăstire...  Tare mi-ar fi prins bine un sfat din partea celor din suită care mă mai salvau când eram în dificultate... Dar nu am reușit să vorbesc cu nimeni.

Dimineața, la prima oră, o măicuță a venit să mă conducă în salon. Am plecat în fugă, nu am apucat nici să-mi pun ceva mai gros pe mine, înainte să ies din camera mea, și mi s-a făcut frig. Am ajuns în salon înainte să-mi dau seama că acela era locul pentru micul-dejun și am intrat în timp ce îmi trăgeam pulovărul peste bluza cu mânecă scurtă.

A fost un moment ca-n filme: când am scos capul din pulovăr, am zărit-o pe Regina Ana zâmbindu-mi. Am salutat și mi-a răspuns. Zâmbea și vorbea atât de natural și de uman, încât chiar dacă am gândit că am greșit și mi-am și cerut scuze, m-am simțit acceptată pe de-a întregul, fără nicio urmă de judecată. Eram oaspetele ei. Dar când mi-a făcut semn și m-a invitat să iau loc, m-am așezat mai spre capătul mesei, chiar dacă nu știam cine mai trebuie să vină. Simțeam eu că nu e locul meu chiar în mijloc, în fața ei... Dar ea s-a întors și a stat de vorbă cu mine: conversație ușoară, pe un ton relaxat, care arăta însă respect.

Câteva minute mai târziu, în salon a intrat și cel care avea să se însoare, câteva luni mai târziu, cu Principesa Margareta. Auzisem eu că sosise între timp la mânăstire, dar nu eram sigură. Brusc am încetat să mai fiu „oaspetele Oana” la micul dejun al Reginei  și am redevenit jurnalista care urmărește atent fiecare detaliu, deși nu am relatat vreodată în corespondențele mele despre acel moment.

Teatralitatea salutului  – o pocnitură din călcâie cu un sonor prea percutant și un cap plecat prea adânc, prea brusc și prea calculat – m-a făcut să mă gândesc atunci că asist la o scenă în care un actor învață rolul de prinț, exersând în fața unei Regine autentice. Distanța dintre cei doi mi s-a părut enormă - ca de la sintetic la natural. Din păcate, sinteticul a preluat controlul, la puțin timp după aceea, asupra Casei Regale a României și i-a redesenat conturul într-un mod artificial, fără legătură - în opinia mea - cu caracterul Regelui Mihai și al Reginei Ana.

Bucovina mea este regală


Când Regina Ana a murit, eu eram în Bucovina, izolată într-un sat de munte, într-o familie extraordinar de frumoasă sufletește. „Cum se întoarce viața!”, m-am gândit. Am vizitat prima dată Bucovina, ca adult, când am fost în acele turnee regale. De altfel, o parte din marea șansă pe care ele mi-au oferit-o a fost să-mi văd țara și să-i cunosc oamenii într-un mod care nu ar fi fost posibil în alte condiții. Când conduceam spre acel sat, cu câteva zile înainte, revedeam cu ochii minții peisaje care mi se întipăriseră în memorie în timpul acelor călătorii. 

Într-un fel, mi-am descoperit și eu o parte din țară împreună cu Regina Ana. Ea plecase la drum cu poveștile pe care i le spunea în fiecare zi Regele Mihai despre țara și despre poporul la care ținea atât de mult. Eu îmi descoperisem țara și poporul în bună măsură prin ochii ei și prin interacțiunile ei cu oamenii.

Însă cea mai mare șansă a fost să cunosc un astfel de OM. Regina Ana a fost genul acela de om care te marchează pentru toată viața. Vrei să fii ca el, fără să-ți spună vreodată „Fă așa, ca mine!”. Într-un fel, interacțiunea de la micul dejun despre care am povestit mi s-a părut genul de intersectare existențială: în fața mea erau două tipuri umane, iar eu eram un spectator și regizor. La scena aceea, asistam doar ca spectator. Dar în viața mea, regizorul sunt eu însămi și eu puteam alege ce fel de personaj vreau să fiu, precum și ce fel de personaje vreau pe scena propriei mele existențe.

Fără nici cea mai mică îndoială, Regina Ana a fost alegerea mea: și ca model de urmat pentru mine însămi, dar și ca model de oameni pe care mi-i doresc în viața mea. Iar când vorbesc de „model” mă refer la structura interioară, la caracter, la suflet, la echilibru – adică exact opusul unui protocol gol de conținut, care nu o reprezenta.

Când am citit și auzit comentariile pline de venin care au umplut spațiul public românesc după moartea ei, m-a durut și m-a revoltat. Multe din prostiile spuse sunt declinări agresive din propaganda comunistă și post-comunistă. Acea întrecere socialistă în distrugerea memoriei unui OM EXTRAORDINAR, care nu a făcut niciodată NICIUN RĂU României, mi s-a părut simptomatică pentru nivelul de degradare morală din societatea noastră și pentru distanța dintre români, pe de o parte, și Regina Ana și Regele Mihai, pe de altă parte. Și cred că sunt mulți care au intrat în acest joc fără să conștientizeze ce spun și ce fac, prin mimetism.

Inspirație vs. Detractare


Ironia face ca Regina Ana să fie exact opusul a ce afirmă detractorii săi post-mortem. Nu-i plăcea protocolul și nici nu-i plăcea să i se spună „Majestate”. Prefera „Madame”. La fel cum spunea că o adevărată doamnă se cunoaște după modestie. Și ca în viață oamenii trebuie să muncească, pentru a fi liberi și fericiți, pentru că, muncind, fac ceva.  Ea însăși a muncit și așa și-a câștigat traiul, la fel ca și Regele Mihai.  S-a considerat un om fericit, pentru că și-a găsit omul pe care să-l iubească toată viața și care a iubit-o toată viața – Regele Mihai. 

Preiau aici interviul luat de Eugenia Vodă, pentru TVR, în care o regăsesc întru totul așa cum am cunoscut-o eu. Rămâne o sursă de inspirație, așa cum vorbește despre valori precum franchețea, fericirea, libertatea, datoria, care ei i-au ghidat viața, pentru că dincolo de vorbe este coerența unei existențe aliniate la acestea.



De altfel, dacă este să privim în oglindă societatea românească și Regina Ana, mai vedem o ironie. În comunism și post-comunismul de tranziție, fibra morală a poporului a fost jucată în picioare în așa hal, încât pentru mulți munca nu mai este o valoare, sensul cuvintelor „datorie”, „onestitate”, „respect” nu este cunoscut, „fericirea” este asociată cu îmbogățirea rapidă, iar libertatea cu abuzul, iubirea și respectul sunt înlocuite cu disprețul și cu ura,  și nici măcar moartea nu mai inspiră decență, ci este un prilej de batjocură și de umilire. 

În schimb, în aceeași perioadă, în ciuda sărăciei, a exilului și  a dificultăților, Regele Mihai și Regina Ana și-au păstrat caracterul și sufletul intacte; au muncit pentru viața lor; au visat, au plâns și au rămas alături de România și de români, făcând ceea ce au putut, din exil, pentru ei; au simțit ce înseamnă să fii fericit doar pentru că iubești viața așa cum e ea și nu abdici de la valorile tale morale și de la datoria ta față de ceilalți.

Și acum ce urmează?


Pe 13 august, când la televizor se consumau ultimele cartușe pe subiectul morții Reginei Ana, eu mergeam printr-o pădure, cu fiul meu. M-am gândit la ea, cu respect și cu afecțiune, dar am refuzat să văd imagini de la înmormântare. Doar am citit câteva relatări și postări.

Cred însă că am făcut cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru memoria ei și pentru ceea ce reprezintă Regina Ana pentru noi, ca societate: i-am povestit băiatului meu despre cum era și despre cum te îmbogățești când ai în viața ta oameni buni și frumoși, care te inspiră să mergi pe calea cea bună; despre diferența dintre setea de putere, care se vede adesea în aroganța și morga unora, și puterea unui caracter, care emană lumină și tărie sufletească, prin gesturi și cuvinte simple; despre cum alegem ce fel de oameni suntem; despre cât de important este să rezistăm presiunii de a urî care vine din societate și să căutăm sensul și lumina din oameni. Iar el mi-a cerut să-i iau o carte despre Regina Ana și să-i citesc, pentru că „îmi place mult de ea”.


Merci, Madame, pentru că mi-ați lăsat o poveste cu o Regină bună, cu care să modelez frumos caracterul copilului meu și de la care să mă întăresc și eu!

O imagine din Bucovina plină de liniște și frumusețe, așa cum merită să fie și memoria Reginei Ana (Foto: O.M.)